the attentive dreamer

Şi câţi ani are băieţelul tău ?

2012-01-06T13:16:00.001-08:00

Are doi ani jumate. E mare deja, la toamnă mergem la grădiniţă. Chiar mi-am zis: îţi dai seama că de la 3 ani eşti la program ? Mergi la grădiniţă, apoi la şcoală, la facultate, apoi la serviciu, tot aşa. Nu ai decât 3 ani când nu eşti la program.

(Ana-Maria, infirmieră)

December talk

2011-12-14T02:12:00.000-08:00

Batranul cu par alb de la geam si batranul de pe strada, din fata geamului, discuta.

- Vino si tu la un concert de colinde.

- Ca sa aud ce ? Sunt tot aceleasi colinde, le stiu.

- Atunci hai la Gheorghe ala.

- Nu ma intereseaza niciun Gheorghe.

- Atunci la Traviata. Trebuie sa mai iesi din casa.

- Lasa-ma in pace cu Traviata. Nu am chef. Nu intelegi ca de cand a murit nevasta-mea nu ma mai atrage nimic ? Iarta-ma ca sunt asa de artagos si de idiot.

- Ar trebui sa mai iesi totusi din casa.

- Nu ies nicaieri. Si tu sa stii ca m-ai dezamagit. Nu intelegi nimic. As vrea sa fii mai altfel.

- Mai cum ?

- Asa... mai atasat.

Filtru

2011-09-05T00:25:00.000-07:00

Stiu ca as avea nevoie de un filtru prin care sa vad toate lucrurile atroce pe care le vad in jurul meu din 15 iunie incoace, cum ar fi ca un om moare la 2 m de mine. In mod normal, pentru sensibilitatea mea si lipsa mea totala de expunere, ele pot deveni fatale, in momentul in care ma astept mai putin. Altfel nu as visa ca pe sonda vine sange, si asta ca urmare a faptului ca am pus gresit betadina si serul. Sangele e tot mai rosu si tot mai vascos, iar eu ma uit la el neputincioasa. Insa ce e ciudat e ca nu sunt atat de convinsa ca nu gasesc filtrul, ci ca nu il vreau cu adevarat. Ca sunt un mic Hemingway foarte deghizat care tine sa isi provoace curajul si barbatia. Ma intreb cu ingrijorare unde vor duce toate astea, ce vor face din mine, dar mai mult decat ingrijorare, am banuiala ca e vorba de curiozitate si de ceva ce seamana cu ambitia, dar e mai existential decat ambitia.

417. Cruel Tuesday.

2011-08-16T23:49:00.000-07:00

Batrana nobila cu Alzheimer trebuia sa iasa din spital. M-am intrebat unde pleaca, dar nu am avut curaj sa intreb. Seara, era tot acolo. "Nu a plecat?". "Ba da, dar au trimis-o inapoi". "Dar unde a plecat?". "La azil. De acolo a si venit, dar acum nu au mai primit-o, ne-au trimis-o inapoi aici". Infirmiera care mi-a dat explicatiile, infirmiera mea preferata, de altfel, se indreapta spre batrana. "Dar nu aveti pe nimeni?". "Ba da, am un fiu". "Si unde e?". "Nu stiu. In Ungaria? Sau poate in Elvetia. El calatoreste".

Doamna fara picior din patul de langa usa isi astepta la pranz fiica sa vina sa ii aduca scaunul cu rotile. "Nu stiu de ce nu vine". "E circulatie mare azi", ii spun. "Nu, nu e asta. Eu cred ca a patit ceva. Ea are cancer. Pe mine m-a adus aici o nepoata, asa, repede, nu am apucat sa iau nimic cu mine. Dar acum ar trebui sa vina fata sa imi aduca scaunul. Precis a patit ceva". "Nu, nu va ingrijorati". "E circulatie", repeta si batrana cu Alzheimer. Seara, o intreb. "A venit fata? Vad ca aveti scaunul". "Nu, fata mea a murit". "Cum adica a murit? La pranz ati spus ca o asteptati". "Da, dar acuma dupa-masa mi-au zis ca a murit. A murit ieri seara, dar nu au vrut sa imi zica. Maine o inmormanteaza". Nu plangea, nu parea sa sufere.

La femeia grasa din patul de la geam a venit familia: doi tineri pe la vreo 30 de ani si doua fetite, una din ele in carucior. La tigani se aduna toata familia; se tanguie, aduc oale cu mancaruri, se agita in jurul bolnavului. Le pasa, se vede ca sunt terminati de durere. Fetitele sunt tare dragute si i-au atras atentia doamnei cu Alzheimer. "Cum te cheama?" "Naomi". "Ce nume frumos! Si pe sora ta?". "Denisa". "Ce nume frumoase aveti amandoua". Fetita zambeste. E, intr-adevar, tare draguta. Dupa cateva minute, "Cume te cheama?". "Naomi". "Ce nume frumos! Dar pe sora ta?"... Tot asa, de vreo patru ori. Naomi raspundea de fiecare data.

Infirmiera mea preferata vine gafaind spre mine pe coridor si se scuza ca nu i-a dat de mancare mamei. Ii spun ca nu e nicio problema, i-am dat eu. "Azi a fost o zi grea. Am fugit la batranica mea, acum am si un deces". "Unde?". "In 413". Adica vizavi. "Avea 76 de ani. De 30 de ani sta la azil. Nu a avut pe nimeni". "Cum, dar am vazut o batrana ca a venit sa ii aduca hainele". "Da, e cumnata. A avut un frate care a murit si el. Cumnata i-a adus hainele, a platit tot pentru ea". Situatia nu e chiar asa de groaznica, parea sa imi spuna infirmiera.

"Si ce pantofi i-au pus?", aud dinspre usa. "Niste pantofi negri, din dulap". "Si prosoapele?"

Question:

2011-08-04T09:18:00.000-07:00

What are you left with after you lose language?

A la recherche

2011-07-13T00:52:00.001-07:00

As vrea sa am, la un moment dat in viata asta, un an linistit in care sa il citesc pe Proust. Am sentimentul clar ca ma va face sa vad lucrurile altfel, un fel care imi e propriu dar pe care l-am uitat pe drum.

Pe drum

2011-04-12T03:11:00.001-07:00

Nu imi doresc sa cad in egolatrie, dar recunosc ca ma preocupa propriul drum. Sper ca in dozajul firesc, desi in preocuparea asta nu cred ca poate spune cineva care e exact "dozajul firesc". Crezand ca asa se evita riscul preocuparii excesive pentru propriul drum, nemaiscriind public despre el, am renuntat sa mai scriu. Insa nu am renuntat sa ma gandesc. Asa ca daca e sa fi cazut in pacatul egolatriei, am cazut oricum, doar ca nu am mai formulat. Or eu cred in punerea in cuvinte, cred in puterea de ordonare a exprimarii scrise, ca atare voi incerca sa scriu din nou. Despre mine.

Nu pot sa nu observ ca de la 30 de ani mi s-au ivit niste provocari pe care nu le cunoscusem pana atunci. Confruntarea cu celălalt, cu ce e diferit de mine. Pana la 30 de ani, am reusit sa stau intr-un cuib protejat, inconjurata de oameni asemeni mie, cu care multe lucruri erau de la sine intelese. Apoi, odata cu plecarea in Canada, s-a produs o ruptura, care m-a pus in fata unor oameni pentru care lucrurile dinainte nu mai erau de la sine intelese. M-am trezit ca trebuia sa explic unor cunoscuti de ce Depeche Mode sunt mai valabili artistic decat Jon Bon Jovi. Sa precizez de ce un film ca 'Legally Blonde' este o pierdere de vreme. Sa ma justific de ce eu sunt in stare sa dau 10 dolari ca sa vad un film la cinema. Brusc, optiunile mele, care imi pareau cele mai firesti, s-au vazut confruntate cu alte optiuni, radical diferite. La inceput m-am revoltat si tendinta naturala a fost sa ma intorc cat mai repede printre ai mei. Insa apoi am privit confruntarea asta ca pe un exercitiu prin care eu insami imi reevaluam, de la zero, valorile. Am inceput sa imi pun intrebarea, poate pentru prima oara in viata, de ce citesc. De ce vad filme, de ce vad anumite filme si nu altele. De ce prefer o anumita muzica si nu alta. Am incercat sa imi explic, in primul rand mie, cu ce e mai bun Bach decat un membru talentat al familiei Guţă. Nu e usor. Nu e usor mai ales acum, in postmodernism, cand orice, recontextualizat, poate capata statutul de arta. M-am inhamat, asadar, la o munca a redefinirii criteriilor alegerilor personale. Poate nu intamplator, confruntarea s-a prelungit si la revenirea in tara. Mi-am regasit vechii prieteni, cu care impartasim fara explicatii aceleasi gusturi, insa am dat de figuri noi, din alte sfere, care m-au provocat sa imi prelungesc exercitiul de cautare, alegere si motivare. Evident ca nu ma satisface un argument de tipul 'pentru ca asa imi place mie' si consider ca l-as jigni pe celalalt inchizandu-i gura cu asa capricii. Am facut si fac efortul de a-mi explica alegerile. Unul din argumentele cele mai simple, dar nu mai putin valabile, este ca am fost formata intr-o anumita directie, pe care apoi am cultivat-o singura, iar acum consider ca a schimba directia ar fi un efort prea mare si in ultima instanta inutil. Un exemplu e folclorul. Nu am absolut nicio pregatire in domeniul folclorului, nu am avut nici curiozitatea de a-l cerceta, desi nu-i neg potentialul de a hrani sensibilitatea. Insa nu e zona mea si acum cred ca as pierde mult timp alfabetizandu-ma si incercand sa-mi insusesc o sensibilitate straina de formarea mea. Asa ca renunt, cu o oarecare tristete, la beneficiile pe care mi le-ar putea aduce, in favoarea beneficiilor mai sigure si mai familiare pe care mi le aduce cultivarea sensibilitatii in alte directii. Asta ar fi o explicatie, printre cele mai evidente. Alte explicatii se incadreaza, in general, in registrul bogatie de nuante, subtilitate, originalitate stilistica versus simplificare, previzibilitate, precaritate a stilului. E un registru argumentativ simplificator, care poate fi contrazis de numeroase exemple (cel mai la indemana ar fi minimalismul). Asa ca munca mea e departe de a fi ajuns la un capat multumitor. Sunt tentata sa cred ca nu va ajunge niciodata la un capat. Insa ceea ce sper e sa merg pe un drum pe care stiu de ce merg si mai sper ca voi sti sa discern care poteci laterale merita incercate si care nu. Desi uneori e placut si sa te mai abati aiurea, sa ai senzatia ca te pierzi si sa te bucuri ca revii la drumul bine stiut.

Anii

2011-01-05T10:48:00.000-08:00

Incerc sa tin minte, distinct, anii. Anul 2004 a fost anul in care am iesit pentru prima data din tara, in Franta, dupa o lunga, lunga perioada in care am stat tot in Romania. In 2005 m-am indragostit. In 2006 am plutit deasupra tuturor lucrurilor, usor, intr-un fel de convalescenta. In 2007 am zburat pentru prima data cu avionul. Apoi zborurile nu s-au mai oprit. In 2007 am plecat in Canada. In 2008 am avut caderea nervoasa si am plecat din Canada. Au urmat peregrinarile: America, Amsterdam. In 2009 m-am intors in Romania. Am inceput, incet, sa ma refac. Au continuat drumurile (cum mi le permiteam?): din nou la Amsterdam, la Bucuresti. In 2010, din nou pe drum: Munchen, Viena, Bucuresti, Londra, Atlanta, Boston. Au aparut pe lume Helena si Franny, nepoatele mele. Eram intr-un mod intens si bizar indragostita, mai mult in virtual decat in real. Locuiam in camera mea din apartamentul copilariei mele, cu mama. Alergam, citeam si traduceam filme. Eram locuita de o impresie persistenta de singuratate, cu care incercam sa ma impac, japanese style. La sfarsitul lui august 2010, viata a luat o intorsatura brusca, cu care, cel putin aparent, m-am obisnuit destul de repede. M-am mutat de la mama, am pe cineva langa mine, ofertele de job-uri au inceput sa curga. Lucrurile au intrat pe un fagas normal, o normalitate pe care mi-o doream de mult. Uneori visez sa stau la geam, singura, si sa las sa treaca peste mine orele, iar eu doar sa privesc contururile pe care le lasa lumina pe cladiri si sa aud sirenele pompierilor sau ambulantelor care se indreapta spre familii carora li se intampla ceva important si urgent.

age

2010-10-22T05:06:00.000-07:00

E previzibil: atunci cand nu ai mai postat de mult timp, se asteapta ca revenirea sa fie una spectaculoasa. Nu duc lipsa de lucruri spectaculoase in viata mea actuala, insa despre foarte putine pot scrie aici, un loc care mi-a devenit strain. De fapt mi-a devenit straina exprimarea de sine. Am un sentiment de jena sa vorbesc despre mine. Cred ca vine odata cu varsta. Mai nou, incerc sa ma amuz de chestiile care vin odata cu varsta. Nevoia de confort, incapacitatea de a mai suferi din motive romantice, necesitatea meselor regulate, dorinta de somn indestulator, rationalizarea petrecerilor si implicit a berii, politeturile aruncate in stanga si-n dreapta. Imi doresc sa nu ma iau prea in serios, sa nu ma confund cu tipicurile varstei. 33 de ani nu e cine stie ce varsta, aud mereu. Nu, nu e. Insa nu mai e nici 24.

Altfel?
-predau romana la straini, ocupatie care imi place mult
-am 3 domicilii, fapt cam stresant
-imi e foarte dor de Helena si Franny
-am parasit o legatura romantica fara viitor, pentru una cu viitor
-traduc filme in continuare
-merg la sala in continuare
-nu am mai fost nicaieri in strainatate de cand m-am intors din America
-am citit Jeanette Winterson si m-am pasionat de stilul ei
-mor dupa soarele de toamna
-mi-am cumparat cateva haine galbene
-am citit 'Lying on the Couch' (Irvin D. Yalom) si ma bate gandul sa parasesc zona psihologiei pe intelesul tuturor (very catchy, I admit) pentru un alt fel de ordine a gandurilor, nu stiu care, inca, in orice caz nimic cu tenta spiritual-religioasa, poate mai degraba estetica, vom vedea
-maine merg sa vad pentru a doua oara 'Piata Roosevelt', cel mai bun spectacol de teatru pe care l-am vazut de un an si jumatate incoace
-imi e dor de prieteni care sunt departe, dar incerc sa-i fac prezenti fara ca ei sa fie concret prezenti (reusesc rar)

Ratiune si simtire

2010-08-31T04:44:00.000-07:00

Am tradus cateva documentare care aveau o legatura cu activismul american. Oameni apartinand societatii civile, care se organizeaza pentru a lupta pentru un drept al lor. Cunosc din proprie experienta aceste demersuri. Imi sunt familiare, pentru ca am lucrat in zona non-profit. Tenacitatea lor este extraordinara. La fel si dedicatia pentru o cauza, la fel si spiritul organizatoric, la fel si solidaritatea. La inceput ma emotionau pana la lacrimi. Ii admiram. Ii admir si acum si as vrea ca romanii sa dovedeasca macar o infima parte din spiritul lor de luptatori. Insa e ceva, ceva ce tine de o combinatie intre senzatii si simt estetic, care ma bloca. Si acum, cand vad in filme asemenea miscari civice, simt mirosul acelor oameni si le vad hainele neglijente. In general sunt americani intre doua varste, simpli si drepti, cu o vadita inclinatie spre a-si ignora propria persoana, mai ales 'impresia artistica'. Pe mine lucrul asta ma dobora. Nu suportam lipsa lor de grija elementara fata de tot ce tine de exteriorul prezentei lor. Era o senzatie foarte puternica, cu care ratiunea mea incerca in van sa lupte. Stiam ca tot ce fac ei este absolut meritoriu, insa mirosul de detergent ieftin sau petele de pe o bluza de trening uzata, ma faceau sa intorc capul. Oare mai simte cineva la fel ?

Crabul

2010-08-26T13:02:00.000-07:00

Dani imi spunea ca atunci cand nu am incredere in mine sa iau astrele si sa le inglobez lumina. I-am spus ca mi-e frica sa nu innebunesc asa si sa ma cred Luna sau Soarele. Mi-a zis ca pot sa ma cred si Luna si Soarele, ca e mai ok decat sa ma arunc de la etaj. In felul lui are dreptate. I-am mai zis si ca ma streseaza banii si mi-a spus ca in Tao zice ca daca ai 2 bani, unul il dai pe mancare si de celalalt sa iti iei flori. Asta mi-a placut. Mi-a placut pentru ca tind sa alung esteticul si impalpabilul din viata mea, desi undeva deep down, too deep it seems, stiu ca sunt importante. Dar Dani e un artist, iar eu nu mai sunt artista.

Ma paralizeaza relatia mea cu banii. Nu ii inteleg. Nu ii inteleg deloc. Am impresia ca in momentul in care intervin banii, totul se duce dracului si devenim niste animale care lupta la sange pentru supravietuire. Nu vreau sa cred ca viata e asa. Imi amintesc prima sedinta la Avr., cand eu coplesita de emotii dupa defularea de o ora, raman un pic contemplativa si el imi spune 'Ok, can I get you to pay me?'. Asta a fost o nedelicatete care a stricat tot.

Mi-a trimis azi Albert un clip cu un culturist in concurs. Totul, toate miscarile lui, mi se parea foarte familiar. Mi-am amintit cum eram mici, cu Ionuka, si stateam pe scaune la casa sindicatelor, si urmaream concursurile de culturism. Mama, fiind profesoara, era secretara federatiei de culturism si statea in prezidiu si nota chestii. Eu si Ionuka, din sala, doua fete de 10-12 ani, discutam intre noi, evaluand competitorii. Chiar ajunseseram sa ne pricepem destul de bine. Crabul.

Am fost la un chef de adolescenti cool si am aflat ca eu nu mai pot vibra laolalta cu ei. Au trecut peste mine si peste prietenii mei prea multe lucruri serioase ca sa mai pot crede ca o noapte de muzica si betie poate insemna totul. Imi amintesc de vremurile cand putea insemna totul (le-am lungit pana spre 30 de ani) si erau faine. Dar s-au dus si asta e. Poate la batranete.

Sunt indragostita de cineva care nu se poate exprima in cuvinte. Mie imi e greu asa, pentru ca eu sunt omul cuvintelor si cred in puterea lor de a ordona gandurile si de a elibera tensiunile. Odata numita o emotie, ea nu mai are puterea de a te ravasi. Deocamdata, cat sunt inca indragostita, trebuie sa fac fata lipsei de discurs.

Zen ?

2010-08-16T15:00:00.000-07:00

Mai nou e la moda sa fii un om simplu, fara complicatii. Sa fii zen.

Eu sunt un om complicat. Mai mult, ador oamenii complicati, care isi 'adreseaza' complicatiile.

E posibil sa fi racit. Faptul nu ma deranjeaza deloc.

I miss Helena and Frannie.

two months

2010-06-30T12:21:00.000-07:00

Botez

2010-06-26T17:40:00.000-07:00

Ionuka . Alice
Oli . Franny
Catalina. Helena

Mutatie

2010-06-17T22:41:00.000-07:00

Incepe sa mi se contureze, greu si lent, o ruptura. Nu imi e deloc usor sa o formulez. E vorba de o ruptura cu un fel de a fi interior. Ruptura s-a produs pe nesimtite. Imi amintesc, vag, ca duceam o alta viata, interioara, acolo unde se produc de fapt lucrurile esentiale, care apoi determina ceea ce numim lucruri 'de suprafata' (comportamente, atitudini, fapte, decizii).

M-am nascut intr-o generatie care citea. Vedea in citit nu numai nobletea unui loisir, nu numai un snobism de salon, ci credea in puterea unei carti de a-ti deslusi locul tau in lume. Cartile iti ofereau viziunea unui destin. Adancimea lor era translabila de la o epoca la alta, de la un spatiu la altul. Te conectau la niste esente. Lumea, timpul lumii, parea ca curge altfel. Era un mers atat usor, cat si apasat, iar paradoxul e doar aparent. La modul concret, nu aflai nimic. Existau 'fresce ale epocii' in romanul realist, din care ramaneai cu o atmosfera, insa era o ineptie sa le iei ca document istoric. Cartile nu te ajutau cu nimic din sfera vizibilului si a imediatului. Insa iti formau o consistenta interioara care te inradacina intr-un teritoriu ferm, de pe care sa poti situa cotidianul in formele lui atat de schimbatoare.

Toata aceasta pledoarie pentru carti e de fapt un prohod. Pentru ca lucrurile s-au schimbat. M-am deprins tot mai mult sa sar sprintar din link in link, ca sa aflu cat mai mult si tot mai mult. La capatul unei astfel de zile, si sunt tot mai multe asemenea zile, ma regasesc ostenita si cu capul vajaind. Citesc bloguri, bloguri ale unor oameni realmente talentati, si deja imi dimensionez lectura la scara unui post de blog. Urmaresc conferinte pe youtube, interesante si inteligente, nu neg, insa cu ce poti ramane dupa 8 minute? Si apoi alte 8, si tot asa? Ca sa nu mai vorbesc de wikipedia, depozitara incontestabila a cunoasterii. Pot afla tot si dorinta mea de cunoastere e imensa. Insa stiu ca nu asa se face. Stiu, si totusi unealta e prea la indemana ca sa o refuz. Senzatia imediata de satisfacere a nevoii de cunoastere e atat de tentanta, incat cere un mare efort sa nu-i dai curs. Nu prezic aici apocaliptic latura demonica a internetului, departe de mine. E o realizare stralucita a mintii umane, de care nu contenesc sa ma minunez. Aduce beneficii incontestabile. Ceea ce vreau sa spun e ca pe mine, cel putin, m-a indepartat de un fel de a fi interior, de o disciplina a spiritului. Mi-a scurtat orizontul. Ma face sa ma impiedic mereu in imediat, in conturul limitat al zilei, al locului. Nu mai vad nici la mari distante, nici in mari adancimi.

Ii invidiez pe cei care nu sunt sfasiati intre aceste moduri de a privi lumea. Atent, de la fereasta unei case, sau in fuga, de pe geamul unui tren. Sau pe cei, rari, cred, care reusesc sa impace cele doua priviri. Este ceea ce ma voi stradui si eu sa fac.

Titlul acestui post este titlul pe care Alessandro Baricco a dorit, initial, sa-l dea cartii lui care vorbeste despre ce am scris eu aici. Cartea de numeste "Barbarii. Eseu despre mutatie". Nu am citit-o, abia azi am aflat de ea, dintr-un interviu cu Liiceanu.

May

2010-05-30T13:17:00.001-07:00

Helena and Frances

Lust for life

2010-04-30T19:55:00.000-07:00

Helena si Frances

The wind, the ash

2010-04-24T04:50:00.000-07:00

E a treia dimineata la Atlanta in care ma trezesc la ora 7. Desi faptul are o explicatie clara (jet lag), imi place sa-mi imaginez ca mi s-a schimbat personalitatea. Am devenit un alt om: ma culc devreme, ma trezesc devreme. Iata deja premisele unei vieti cel putin normale, daca nu de succes.

Din momentul in care am iesit din aeroport si am simtit prima boare calda a vantului, mi-am amintit: locul acesta a fost bun cu mine. Cu un an si jumatate in urma, veneam aici cu sufletul facut ferfenita si aici am inceput usor, lent, sa imi recapat puterile. Simt recunostinta. Acum lucrurile sunt mult imbunatatite, le vad in copacii infrunziti, in variatele triluri ale pasarilor, in soarele care inunda veranda. Suntem la unison.

Saptamana vulcanica, departe de a fi ramas ca ceva sumbru in memoria mea, tinde sa-mi apara ca un timp suspendat, care m-a pus intr-o permanenta stare de alerta si a descatusat energii latente din mine. M-a facut sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt facuta sa-mi traiesc viata la cote inalte de intensitate. Intr-un univers paralel as fi... Totul a coincis si cu firul rosu, aprins, intre capitale (axa Londra - Bucuresti), cand emotiile au fost puse in cuvinte, si cuvintele au declansat emotii, si tot asa, pana cand am reusit sa zarim contururile unei vieti impreuna. Nu se stie ce se va alege de acest vulcan. Tot ce se poate ca cenusa lui sa se risipeasca in vant si noi sa revenim la traseele care credem ca ne sunt proprii doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

**
Fumez pe veranda si beau cafea si ma gandesc la lucruri pe care i le voi impartasi Ionukai imediat ce intru in casa; vorbesc cu Oli la telefon, Oli e exact aceeasi, doar ca acum mai e cu cineva, mereu, cineva de care trebuie sa aiba grija: Alice; mancam mic-dejun 1, mic-dejun 2, caruia Ionuka ii spune cumva, in poloneza, pentru ca ei au un termen pentru el; ascultam playlisturi din iPod; vine Maikel de la scoala si incepe freamatul iesirii in oras; tapas la LaLuna, crab legs la Corner Tavern; Ionuka, fiica pescarului; o fereastra de mess mereu deschisa si auzul ascutit ca nu cumva sa piarda un buzz; trecerea molcoma a timpului, o neasteptata revenire la un ritm al copilariei, senzatia ca cineva are grija de noi, desi noi va trebui sa avem grija de cineva, de cele doua fete care vor veni in aceasta casa atat de curand ca totul pare ireal si niciunul din noi trei nu reuseste sa-si imagineze cum va fi, pentru ca este imposibil sa iti imaginezi, tot ce stim e ca nu va mai fi la fel; azi unde iesim?

Drop bags at 12:00

2010-04-21T18:53:00.000-07:00

Sunt in Caffe Nero de la Terminalul 5 din aeroportul Heathrow. Beau o cafea decofeinizata si mananc un chocolate brownie. Fiecare pas pana aici a fost o mica cucerire si fiecare pas de acum pana pe Neely Ave. va fi o alta mica cucerire.

M-am trezit la 8, ca de obicei, dupa un vis ciudat, cu Ionuka careia ii era foarte frica de niste carti vechi, imbracate in piele, care se aflau in incaperea unde stateam (unde?). Am deschis televizorul si s-a adeverit ceea ce deja nici nu mai speram: voi zbura azi la Atlanta. Mi-am facut un mic calcul in minte, cu ora la care ar trebui sa plec, desi nu stiam inca in ce fel voi ajunge la aeroport. Am coborat la micul dejun, mereu acelasi (omleta, ciuperci, rosii calde, doua felii de paine prajita cu unt, o felie de cascaval pane, suc de portocale si cafea), iar apoi am investigat modalitatile de a ajunge la aeroport, fara a cheltui 40 de lire pe un taxi. A reiesit ca exista un autobuz, 724, de la Watford Junction, insa pana acolo va trebui sa iau un taxi. M-am grabit in camera, mai aveam 40 de minute pana la plecarea autobuzului, si am intrat intr-o viteza si o concentrare specifice situatiilor de criza. Pe drumul spre aeroport am conversat cu Linda despre periplul ei timisoarean, in timp ce o doamna canadiana vomita langa mine, dar asta sa fie problema.

Ieri am atins punctul cel mai de jos al dezesperarii. Se anunta noul nor de cenusa si incepusem sa imi pierd speranta ca voi mai pleca azi. Nici nu mai eram capabila sa ma gandesc la alte variante, asteptam pasiva sa vina ziua de maine ca sa decid. Nici ziua in sine nu a decurs conform planului. Trebuia la ora 1 sa pornesc spre Camden, unde ma intalneam cu Albert, insa soferul Gary se pare ca si-a luat zi libera, asa ca m-am resemnat ca voi petrece o zi cu activitati solitare – lectura, inot, alergare. Am si inceput-o pe prima si nici nu suna rau o dupa-amiaza in gradina cu ‘Pastorala americana’ a lui Philip Roth. Insa soferul Gary si-a facut aparitia pe la ora 3, asa ca la 4 mi-am dat intalnire cu Albert, insa problema era ca la 6 trebuia sa fiu inapoi la statia de metrou, sa ma duca la hotel, ceea ce imi lasa doar o ora de petrecut in Camden.

Camden m-a naucit. O forfota continua de oameni care te imbie la tatuaje, la mancare ieftina, la haine de toate felurile, pravalii peste pravalii, arome de cele mai diverse feluri. Ne-am gasit cu Albert un loc insorit pe malul unui canal si el si-a mancat tacticos mancarea tailandeza, iar eu m-am porcit cu un burrito urias. Si asta a fost tot. Am luat metroul inapoi, insa degeaba, dupa cum s-a dovedit, pentru ca Gary nu a aparut la capatul unei ore de asteptare.

Asa incat m-am trezit singura si fara lire cash intr-o suburbie din nordul Londrei, Edgware, intr-o statie cu imensitatile alea de autobuze rosii, cu soferi nesimtiti si calatori rutinati, stiind ca trebuie sa ajung la statia Bushey (oribil cuvant), de unde sa iau taxiul spre hotel. Ma simteam de parca veneam de la jobul nine-to-five si ma indreptam spre apartamentul din suburbie, incarcata de plasele cu alimente. In cele din urma ma urc in autobuzul corect, ma dau jos la statia corecta, iau un taxi la hotel si tot ce imi doream era sa inot. Un bazin miniscul, cu apa prea calda, in care am reusit totusi sa-mi consum energiile mizerabile acumulate in toata zbaterea de peste zi. A urmat ritualul cinei, cu americanii care au reusit sa ma prinda cateva secunde, cat ma indreptam spre restaurant si ei ieseau din el, si din nou cred ca le-am confirmat ca sunt o est-europeana totalmente lipsita de social skills. Insa eu eveam treburi mai importante de facut, darling.

Acum ne privim in ochi, in aeroport, si stiu sigur, simt, ca fiecare e bucuros nu doar pentru ca el va ajunge unde vrea de o saptamana sa ajunga, ci si ca e bucuros ca celalalt va ajunge unde vrea sa ajunga. Ne leaga o solidaritate discreta, de care ne e si putin jena, intr-atat ne-a devenit de straina.

Ritualuri

2010-04-20T02:54:00.000-07:00

Ziua de ieri se apropia de sfarsit. Voiam sa traversam aceasta somptuoasa curte interioara (palatul de justitie? se intreaba Albert cu nonsalanta), ca sa ajungem mai repede la Waterloo Station, de unde eu trebuia sa iau metroul spre, sa zicem, casa, iar Albert sa-si intalneasca un prieten. Pana aici am strabatut strazi aglomerate, ne-am abatut in curti melancolice, ne-am pus intrebari existentiale cu fiecare yuppie care trecea alienat pe langa noi, am stat la o terasa pe malul Tamisei analizand situatia iubirii/indragostirii in ziua de azi, ne-am plimbat prin Tate Gallery, am facut poze in diverse incadraturi si am mancat enorm la Albert acasa, unde timpul intra intr-o alta dimensiune. Se lasase frigul, iar eu mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in poseta, inclusiv caciula. Albert, de care universul are grija in momentele importante si mai putin importante, a gasit pe jos aceasta tichie mov cu cinci caluti si si-a acoperit capul, facandu-ne pe amandoi sa ne scotocim prin minte ce personaj a devenit. Nu m-am putut gandi la nimeni, pentru ca Albert e atat de multe personaje adunate la un loc si niciunul anume. A ramas ca ne vedem azi pentru un Camden Town, iar eu m-am dus cuminte la hotelul meu, sa imi reiau ritualurile de seara, care, impreuna cu ritualurile de dimineata, imi adauga tenta de monotonie deja instalata in ultimele sase zile britanice.

Teoretic ar trebui sa zbor maine, adica miercuri. Cand m-am trezit la ora 8, am pornit ritualic televizorul pe Sky News si am primit vestea buna: aeroporturile din Scotia s-au deschis si prima cursa a decolat deja, iar apoi vestea proasta: un nou nor de cenusa se abate asupra Angliei si aeroporturile tocmai deschise se vor inchide la ora 13. Imi dau seama ca sunt putine sanse ca eu sa mai plec maine. Si totusi nu am ce face, inca. Au ramas in hotel numai americanii, europenii gasindu-si deja alte variante de a ajunge la destinatie. Ii vad ca se agita, cauta pe internet, dau telefoane. Stirile zumzaie mereu in toate televizoarele de aici. Eu imi conserv energia pentru momentul in care voi sti sigur ca nu plec maine. Pana atunci nu pot sa ma zbat. Am credinta ca lucrurile se vor rezolva cumva. Din nu stiu ce motiv, nu disper. Bun, nici nu am de ce sa disper, doar am unde sa stau, am ce manca, am bani, am internet, am telefon. Daca e ceva ce m-ar putea dispera, e incertitudinea. Niciodata dificultatile. Ele ma anima. Asadar maine, in caz ca nu plec, va trebui sa iau o decizie in functie de data la care imi reprogrameaza zborul. Insa pana atunci ma duc in Camden Town si apoi revin la hotel ca sa inot. O binecuvantare.

O duminica in Watford

2010-04-19T02:36:00.000-07:00

Watford este oraselul in care se afla hotelul in care mi-am petrecut ultimele cinci zile si probabil si urmatoarele doua. Pana acum credeam ca e o suburbie a Londrei, dar soferul guraliv al hotelului mi-a explicat, cu un soi de mandrie locala, ca e un oras in toata regula. Asa incat ieri m-am gandit sa-l vizitez.

Practic nu l-am vizitat, pentru ca m-a atras un magazin cam plebeu, unde m-am apucat sa scotocesc printre haine sa gasesc nestemata. Normal, am gasit-o. Pe langa nestemata, si-au facut loc si alte ieftinataturi de care aveam neaparata nevoie, de exemplu un pantalon lejer de alergare. Dupa febra cumparaturii, m-a atras verdele ierbii de langa biserica din centrul orasului si m-am intins pe iarba, cu fatza la soare, incercand sa simt vreo conexiune cu pamantul, dar tot ce simteam era ca ma odihnesc si ca imi e cald intr-un mod placut si ca sunt singura dar nu ma deranjeaza, as spune ca dimpotriva. Intr-un tarziu ma smulg dintre firele de iarba si de papadii si astept masina care sa ma duca inapoi la hotel. Aveam doua lucruri in plan: sa ma plimb prin cimitirul evreiesc de vizavi de hotel si sa alerg.

Ceea ce se si intampla. Cimitirul m-a dezamagit, nu prezenta romantismul la care ma asteptam. M-am atasat totusi de o femeie care a trait in a doua jumatate a secolului trecut si pe care o chema Marion Adèle. Dupa toate aparentele a trait singura si a facut fapte de curaj si generozitate. M-am gandit ca mi-ar fi placut sa o cunosc. Apoi m-am asezat pe o banca si am discutat cu Ionuka situatia la telefon. Ea asteapta gemenele in Atlanta, eu sunt prinsa intre doua avioane la Londra. Cu cinci ani in urma nici nu ne-am fi imaginat povestea asta.

Am inceput apoi sa alerg. Ah, ce placere a redescoperiri unor senzatii atat de placute si familiare. Primele cinci minute, care sunt oribile si esti tentat in fiecare clipa sa abandonezi, apoi oboseala care se instaleaza si la final impresia ca ai mai putea alerga inca cateva ore. Si toate astea intr-un decor minunat, asa cum imi imaginam in reveriile mele de adolescenta. Mi-am amintit de domnitele victoriene care isi purtau melancoliile amoroase pe dealuri si prin vai, pana cadeau epuizate. Acum inteleg cum era posibil. The english countryside are ceva neamenintator si lasa impresia de ordine previzibila. Cat alergam mi-am facut un scenariu ca nu voi mai putea pleca de aici si o sa ajung sa imi iau un job si in tot timpul asta tot spun ca trebuie sa ajung la Atlanta, dar eu deja am rate la un apartament in Londra.

La cina am reusit sa fentez americanii, iar apoi am deschis laptopul, am pus castile si am intrat in alta sfera, in care ce se intampla in jurul meu era doar zgomot neimportant, doar pe alocuri enervant.

Another day

2010-04-18T02:59:00.000-07:00

Asadar nu am mai cautat pajistea. M-a cuprins o toropeala (un switch off cum a denumit Albert starea), care m-a tintuit in camera de hotel, holbandu-ma la o emisiune idioata cu un concurs cu obstacole. In cele din urma, reusesc sa vorbesc cu Albert care ma trezeste oarecum la realitate si decidem sa ne vedem in cursul dupa-amiezii. Iau metroul, incerc sa surprind fotografic suburbia londoneza, cu soarele incalzind obsedanta caramida maro, si pe la 5 ajung la statia London Bridge. Asteptand acolo, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cu fiecare minut ma simteam tot mai ametita. Ma copleseau toate impresiile pe care le lasau sutele de trecatori, nici unul la fel, in urma lor.

Dar apare Albert si universul meu se repozitioneaza. Ma duce direct in curtea interioara a unei cladiri de birouri geometric sofisticata si acolo, brusc, toate zgomotele au incetat. Inca imi persista in auz zumzetul de la London Bridge, dar disparea incet. Mi-a aratat gradina. Nu am putut intra, dar a fost de ajuns ca sa ma linistesc si sa pot porni mai departe. Am pornit pe malul Tamisei, unde suvoaie de oameni se revarsau spre noi, alte suvoaie ocupau terasele si pajistile dimprejur. Multimea ma coplesea, din nou, pe partea dreapta se vedea Big Ben, in fata London Eye, in stanga The Globe. Iar eu imi imaginasem ca malul Tamisei e un loc linistit, cu multa verdeata si cativa rataciti. Umblam mult, mie imi e foame, ne luam eu o gogoasa, Albert o inghetata, si continuam. Ne asezam pe o banca, Albert imi povesteste tot felul de lucruri, iar eu numai asta as face: sa-l ascult. Ne continuam totusi drumul, trecem pe partea cu Parlamentul, unde alte obiective turistice ni se infatiseaza. Fac poze, dintr-un instinct turistic pe care mi-l descopar cu uimire. Trecem din nou podul, inapoi, sa ma intorc la metrou, si deja Tate Gallery imi pare un loc familiar, cu aerul lui de abator. Albert e incredibil de abil in a auzi din treacat tot felul de discutii intre oameni. Mi le reda pe larg, le comentam. Cand ajung inapoi la London Bridge, imi dau seama ca Londra nu imi mai e asa antipatica. E intensa si enervanta, insa nu antipatica.

Dar trebuie sa iau metroul inapoi, ca in Romania se face deja ora 11, iar eu trebuie neaparat sa fiu online.

408 - 306

2010-04-17T06:33:00.000-07:00

Aici lucurile se succed cu o viteza ametitoare. Ieri stiam ca voi zbura azi, adica sambata. Am decis ca situatia e chiar confortabila; am petrecut doua zile in Londra, intr-o camera de hotel placuta, cu doua mese pe zi, cu acces la internet din pub-ul wireless downstairs, si sambata sunt gata sa plec la Atlanta. Vineri seara, prospat intoarsa din excursia de cateva ore prin Londra, imi anunt victoriosa colegii romani ca maine plec. Imi arunca un zambet cu subinteles. M-au lamurit ca nu pleaca niciun avion de pe Heathrow sambata. Un moment de soc si apoi am incercat sa reevaluez situatia. Nu aveam ce face pe moment, decat sa astept a doua zi dimineata. Mi-am luat o bere si mi-am deschis laptopul. A urmat o seara agreabila, consemnata in postul de ieri.

Dimineata ma trezesc decisa sa astept cu telefonul la ureche oricat trebuie asteptat ca sa imi reprogrameze zborul. Ceea ce am si facut. Ma asteptam, nu stiu de ce, sa imi gaseasca un zbor pe maine, duminica. Ceea ce nu stiam era ca si duminica aeroportul se mentine inchis. Asa ca se poate imagina socul meu cand mi s-a spus ca primul zbor disponibil este miercuri. Miercuri! O sun pe Ionuka, ma suna Darius, vorbesc cu tata, intru pe net cu Linda, trimis sms-uri, iar pana la urma ma impac SI cu ideea asta. Mai mult, sper sa fie miercuri, si nu mai tarziu. Aud tot felul de vesti alarmante, cum ca vulcanul e posibil sa nu se opreasca timp de un an si gandurile mele o iau razna. Ma apuca o panica la gandul ca nu mai ajung la Ionuka, ca ea nu poate traversa oceanul. “Totusi au trecut dor trei zile”, imi spune Ionuka, vocea ratiunii, “sa nu ne gandim in termeni de ani”. Are dreptate. Ma linistesc.

Intre timp, compania noastra British Airways ne anunta ca trebuie sa mergem cu totii la aeroport. Nu inteleg de ce, asa ca nu plec. Am deja bilet pe miercuri, nu vad ce as cauta la aeroport. De asemenea, ne anunta ca nu ne mai asigura cazarea la acest minunat hotel din nordul Londrei. Ma impac si cu gandul asta, deja vorbisem de ieri cu Albert despre posibilitatea asta, si da, pot sa stau la el. Ne sunam, imi explica unde sta, eu ma bucur ca nu trebuie sa schimb linia de metrou Jubilee Line si ca nu sunt lucrari pe traseul pe care il voi face de la Stanmore pana la London Bridge. Stabilim ca il sun cand ajung la London Bridge si vine sa ma ia.

Dar ceva ma retine in atmosfera calda a prietenosului hotel. Mai incep o conversatie pe messenger, mai mananc un fursec, imi mai prepar un nes decofeinizat, mai deschid un blog de care nu ma pot desprinde, mai primesc un telefon, si asa trece timpul. Nu ma grabeam oricum, Albert mi-a spus ca nu are nimic anume de facut azi. In cele din urma decid ca e momentul sa chem un taxi de la receptie, sa ma duca pana la Stanmore Station. Astept in fata la receptie, cand Frederika ma anunta ca acum doua minute au primit un e-mail de la British Airways ca ne mai prelungeste hotelul cu inca o noapte. Atunci de ce au fost oamenii trimisi la aeroport?, o intreb. Do you think I can possibly answer this question? Zambesc intelegator. Asa incat m-am mutat de la 408 la 306. De pe partea dreapta pe partea stanga. Imi propun sa gasesc o pajiste britanica imprejur, sa-mi pun adidasii si sa alerg. Run, do not walk.

Walk, do not run

2010-04-16T14:27:00.000-07:00

Londra e intr-adevar obsedanta cu mania pentru avertizari. Mind the stairs: walk, do not run, hold to the railhold. Pay attention to the gap between the train and the platform. Caution! Wet floor. Keep your belongings on you AT ALL TIMES. Ma astept sa aud Nu uitati sa inspirati si sa expirati sau Mestecati bine mancarea inainte de a o inghiti.

Deci iata ca destinul mi-a scos in cale o excursie la Londra. Nu mi-o doream, dimpotriva. Londra imi inspira ceva intre groaza si inhibitie. Nici nu stiu de unde provin impresiile astea, cert e ca le am si s-au adancit odata cu lectura romanului 'Deriva'. Iar acuma am descoperit ca imi aminteste nepermis de mult de Vancouver. Pana si denumirile de locuri sunt aceleasi: Westminster, Surrey, Richmond. Vancouver pare o ruda mai ponosita a Londrei. Am vazut totusi cateva exemplare de coolitate impecabila care m-au dat gata. This city's got guts, nu pot nega.

Aici in pub-ul hotelului lumea deja s-a imprietenit, beau beri impreuna, se amuza, poate s-au si cuplat, cine stie. Suntem deja o mica comunitate. Am avut si eu o oferta de imprietenire, dar am refuzat politicos. Niste americani. Nu stiu cum le nimeresc asa. Descopar ca sunt reticenta si mofturoasa cu oamenii. Nu sunt o experta in social skills si nici nu imi doresc neaparat. Imi dau seama ca e posibil sa pierd farmecul spontaneitatii vietii, dar asta e. In fine. Situatia asta de criza ma pune in alerta, ceea ce e ok, insa totusi as vrea sa ajung la Atlanta.

Eyjafjallajokull

2010-04-15T12:14:00.000-07:00

ma aflu la pubul wi-fi din subsolul unui hotel de la o periferie londoneza. pana la un punct totul avea aerul unui cosmar, insa oboseala a ucis pana si ideea de cosmar. nu am mai dormit de 40 de ore. mergeam la ionuka in atlanta, cand a izbucnit Eyjafjallajokull, nume sigurrosian care in conditii normale imi provoaca cele mai alese reverii. o multime de mii de oameni care habar nu au ce sa faca, se pun la o coada serpuitoare care se intinde pe sute de metri, doar ca sa afle ca lucrurile se rezolva la alta coada serpuitoare, pe care o abordeaza cu o incredere crescanda. angajatii impecabil imbracati ai aeroportului incearca sa faca fata galant, impart apa, chipsuri, senviciuri, si pentru cateva minute coada zambeste sau macar nu mai vocifereaza. suntem in a huge terminal, in care cand ne revedem dupa o isprava pe la o coada ne salutam cu bucuria recunoasterii, ca niste buni vecini. fiecare mic obiect recuperat devine o cucerire de exceptie. mi-am recuperat bagajul! am reusit sa dau un telefon! am gasit un adaptor de priza pentru mobilul care se descarca! dupa o asa o victorie simt ca incep chiar sa apartin acestui loc detestat aprioric, in care circulatia upside down (de fapt rightside left sau leftside right) e norma care bruiaza inflexibilitatea unui psihorigid ca mine. iata palma data occidentalului care trebuie sa stie cu precizie ce va face in urmatorii 60-70 de ani: sa nu stie nici macar ce va face maine, pentru ca totul depinde de niste forte vulcanice si de natura razbatatoare poate niciodata pusa la incercare a fiecarui individ. dar mai bine sa schimb eu niste pounds, sunt in toane bune, am messul pe partea dreapta, asa ca universul si-a recapatat ordinea exemplara.

Garden

2010-03-31T01:53:00.000-07:00

Pe strada, depasesc o femeie, care ma loveste din greseala cu plasele. Isi cere scuze si continua 'Ma uitam spre gradina, sa vad unde e leusteanul. Vreau sa stiu daca l-a luat cineva sau a disparut. Uneori mai si dispare...'

Bucuria belsugului e, totusi, o bucurie; o bucurie sigura. (Cand ai pierdut-o, e un semnal de alarma). Gandul ca ai putea fi sarac, ca ti-ai sti familia in mizerie. Ce oribil. Cum sa nu te bucuri, atunci? Si totusi, nu e de ajuns.

Bacovia, where art thou?

2010-03-18T07:49:00.000-07:00

Imi doresc sa pot frecventa intelectual neantul, fara ca asta sa ma impiedice sa ma ridic dimineata din pat. Ma oboseste teribil incapatanarea cu care vad in jurul meu ca oamenii persista in a-si impune sa perceapa lucrurile in culori pastelate, si pe care o vad tot mai des. Spunea si Michel Houellebecq, in corespondenta cu BHL, ca "Extinderea domeniului luptei" nu ar avea nicio sansa sa apara acum. Tocmai pentru ca lumea de acum respinge cu tarie orice briza de 'negativism' care i-ar putea afecta functionarea, ceea ce e un simptom evident ca avem de a face cu o epoca slabita interior, care nu mai poate contempla senin adevaruri despre moarte, singuratate, batranete, tristete. Ca atare, le alunga vijelios. Culmea e ca incep sa ma recunosc in tendinta epocii. Prima mea reactie a devenit aceea de a fugi de orice mi-ar putea surpa forta vitala. Insa stiu ca e o falsa protectie. Vad asta la cei care o practica, deja ca pe o a doua natura. Am inceput sa percep asta la oamenii din Canada. Mi se parea jalnic. Era o fatada atat de subreda, prin care se strecurau din cand in cand, nesupravegheate, rabufniri de melancolie, vid existential, lipsa iubirii, spaima mortii. Erau imediat reprimate. Pe atunci aveam naivitatea de a crede ca le pot aduce la lumina si ca, odata aduse la lumina, isi pierd din forta de a uza interior. Mi-am dat seama insa ca e inutil si, mai rau, nu se face. Lucrurile astea se discuta in cabinetele de psihoterapie. M-am revoltat: dar nu acolo le e locul! Sunt lucruri care pe orice om normal il bantuie. De ce ne-am feri de ele? S-a ajuns in situatia ridicola ca ne ferim toti de toti, ascunzand fiecare fata de ceilalti un 'rau' de care credem ca suntem singurii care suferim. E absurd! Insa lucurile sunt deja pe fagasul asta si par de neoprit. Nu m-ar mira sa apuc vremurile cand vei risca sa fii dat afara de la serviciu pentru ca esti trist.

Revenind. Spuneam ca in Canada am inceput sa disting tendinta asta. Insa apoi m-am mutat la Amsterdam si am reperat-o si acolo. F. mi-a confirmat-o, cu un soi de mirare si neputinta. M-am grabit sa ajung aici, in locul in care stiam ca-ti poti purta eventualul malaise de vivre pe strazile micului oras, fara ca asta sa insemne o amenintare la bunul mers al vietii. Insa aici am dat peste aceeasi insistenta sacaitoare in a prezenta celorlalti un optimism exagerat si, la urma urmelor, fals. M-am gandit ca poate e varsta. Ca e greu sa duci in spate atatea tristeti care s-au acumulat. Ca esti nevoit, ca sa continui, sa elimini din raza gandirii unele piste care te-ar putea dobori. Inteleg pana la un punct. Inteleg ca e din ce in ce mai greu sa continui. Insa nu cred ca solutia, solutia curata si pe termen lung, e sa te feresti. Cum spuneam, vad in jurul meu ca nu e, in vietile de o nespusa tristete adanca. Solutia ar putea fi sublimarea tristetii prin arta. Cui nu-i e la indemana, ii ramane confruntarea lucida. O confruntare mentinuta la nivel intelectual, problematizata rational, cat mai atent. O altfel de confruntare, care atinge miezul visceral al vietii, e riscanta. Care e riscul, cred ca stim deja.

'Tu imi ordonezi gandurile'

2010-03-15T14:12:00.000-07:00

'Tu imi ordonezi gandurile', i-am spus intr-o noapte plictisitoare din micul oras. Normal ca eu imi ordonam gandurile, dar imi crea o atmosfera in care puteam sa mi le ordonez. Acum am deprins placerea de a tacea. Tot zumzetul din jur, la care mai adaug si eu zumzetul meu, si toata chestia asta ma impiedica sa vad lucrurile corect. Cum stau eu si tac, imi urmaresc gandurile. Cum o iau ele pe poteci inutile si eu incerc sa le readuc unde trebuie, asta daca stiu unde trebuie; daca nu, ma straduiesc sa aflu. Sau alta data se tot repeta, ca niste staccato-uri sâcâitoare. Se intampla adesea si sa dispara total si locul lor sa fie luat de o pâclă densa de emotii informe, si atunci iar ma opresc si incerc sa intru acolo si sa le dau nume. Descopar cu uimire si cu multa bucurie ca se poate da nume la orice. E mult de cautat si ca orice inceput e greu. Dar pana la urma se ajunge la claritate. Iar claritatea e minunata.

33

2010-03-06T09:32:00.000-08:00

Snowing in Vienna.

Thank you, D & D.

Suspans

2010-03-03T06:32:00.000-08:00

Mi-a scris sefa din Canada, dupa mult timp, un mail lung, cu toate barfele despre cunoscuti si cu poza cainelui in attachment, iar eu realizam ca citeam mailul cu aviditate si cu un interes real pentru destinele oamenilor pe care credeam ca-mi doresc sa-i uit pe veci. Ah, ce bun e trecutul. Printre altele imi mai scrie si ca daca decid sa ma intorc, imi pot avea job-ul inapoi. Asta m-a bucurat, m-a flatat si mi-a si strecurat un dracusor in inima: ce-ar fi daca... Ca atare ma culc si ce visez? Pai visez ca eram undeva, in Canada cel mai probabil, si eram acolo colegi de la ziar impreuna cu oameni pe care i-am cunoscut acolo, si toti eram undeva intr-un spatiu deschis, ne intelegeam bine si era armonie. Cineva mi-a propus mai mult in gluma sa lucrez la un ghiseu al postei, care era suspendat deasupra celor trei ghisee principale. Eu am urcat cu greu acolo, era o structura de lemn cam subreda, si stateam ca o paiata si ma uitam in jos la oameni, ca nu aveam nimic de facut. Ma intrebam cum oare o sa ajunga la mine la ghiseu cetatenii, ca nu parea sa existe vreun mod de comunicare cu ei. Am tot stat acolo, pana cand la un moment dat m-am plictisit si am coborat. Abia cand am coborat am observat cat de tare se clatina porcaia aia de lemn si ca puteam sa cad oricand de la ghiseul meu suspendat. Toate astea se intamplau in timp ce the captain se afla intr-o conversatie cu mama, vrand de fapt sa stea cu mine. Practic ma astepta. Iar eu ma tot gandeam cat stateam cu colegii aia in spatiul deschis si apoi la ghiseul suspendat, oare cat timp o sa ma mai astepte. [...] Urmeaza alt vis, in care ma aflam la Bucuresti, am ajuns foarte de dimineata si m-am dus la Marian acasa, unde dormeau si Ariana si Sorin, si dupa ce i-am trezit pe toti, au inceput sa apara si ceilalti prieteni ai nostri si am vazut ca toti erau intimi cu toti, ceea ce imi placea dar ma si intimida. Insa eu aveam alta treaba. Am inceput sa alerg - ce sa alerg, sa zbor - de la o casa de bilete la alta, pentru ca voiam neaparat sa vad un spectacol cu Victor Rebengiuc.

La Banlieue

2010-02-24T03:02:00.000-08:00

Ascultam La Banlieue - Beirut si mi-am amintit de inmormantarile din oras, cum erau ele cand eram mica. Teama si curiozitatea cand auzeam fanfara de inmormantare undeva in apropierea blocului meu. Asteptarea dricului si a convoiului funerar. Cum trecea el, lent, sub privirile vecinilor care stateau la geam. Stateam si eu la geam si nu scoteam un cuvant. Ma ravasea ingrozitor. Toata ziua nu mai eram buna de nimic. Acum mi se pare ca totul se petrecea in alta epoca. Cred ca, pe langa efectul terapeutic, era si o ultima onoare adusa celui disparut. Sa mai treaca odata, demn si cu pompa, prin orasul in care a trait.

adjectiv

2010-02-23T02:34:00.000-08:00

Mintea mea functioneaza optim in discutii. Discutii fara miza, fara interese si fara complexe, de nicio parte. Discutii in care nu vrem sa dovedim nimic unul altuia, ci doar sa ajungem la un adevar. Maieutica, vorba Politist, adjectiv - ului.

Pornind de la o situatie concreta, dicutam cu Darius despre, in mare, integrarea intr-un grup cu care nu esti familiar si pe care, din anumite motive, il consideri superior. Mai mult, un grup in care tu esti singur iar toti restul sunt intr-un fel impreuna. Se cunosc, au amintirile lor, un anume registru comun de a comenta intamplarile. Se pune atunci problema daca poti sa stai in mijlocul lor. Daca faci fatza. Daca nu te faci de ras sau chiar daca reusesti sa te impui. Sau daca alegi sa asisti dezbarat de tine insuti, dintr-o pura curiozitate antropologica, la desfasurarea dinamicii umane din jurul tau. Miza e dubla: sa fii capabil sa te descurci onorabil si sa te imbogatesti cu noul univers al microgrupului care ti se infatiseaza. Mi se pare imposibil sa le atingi pe amandoua. Pentru ca ori esti preocupat de tine insuti si de prestatia ta sociala si atunci cel mai probabil ii pierzi din vedere pe ceilalti, or te lasi pe tine deoparte pentru a-i savura pe ceilalti si atunci nici nu stii ce efect ai produs asupra lor. Dar finalul e acelasi: ai putut sa stai, cateva ceasuri, in mijlocul lor. Seara a decurs bine. S-a incheiat cu o victorie.

Insa eu pun problema altfel. Nu daca poti sa stai cu niste oameni, ci daca vrei. Inainte de a-mi incerca puterile, imi cercetez dorintele. A trecut, sper, vremea in care sa-mi demonstrez daca pot ceva sau nu pot, pentru ca am vazut ca pot mult, fara sa ma fi intrebat daca si vreau. Stiu ca unii oameni s-au nascut cu un instinct gratios de a sti ce vor si ce le este propriu. Nu trebuie sa treaca prin vesnicul incercare-eroare ca sa afle. Eu nu ma numar printre ei. A trebuit sa invat, prin repetate incercari, ce imi e propriu si ce nu. Ce am aflat e poate lucrul cel mai de pret pe care il am si pe care stiu ca ma pot baza pe lunga durata. Asa incat, acum incerc sa incep prin a examina intai daca intr-adevar vreau ceva.

Totusi, in dialectica a putea - a vrea, imi da tarcoale indoiala ca nu vreau e posibil sa ascunda un nu pot. Urmatorul pas, ma cuprinde ambitia. Daca nu vreau, e pentru ca nu pot, asa ca hai sa ma testez sa vad daca pot. Cum sa nu pot eu ceva? Eu trebuie sa pot orice. Atunci ma opresc. E genul de oprire de cabinet de psihoterapie. Deblocarea unor patternuri adanc inradacinate si pernicioase. Ma opresc, deci, si imi spun Nu, nu trebuie sa poti orice. Nimeni nu poate orice. E inuman sa ceri de la tine sa poti orice. Abia atunci incep sa-mi pun problema ce vreau. Ceea ce e mult mai greu. In a putea, ti se ridica in fata un obstacol si tot ce ti se cere e sa-l depasesti. Nu ii analizezi rostul, implicatiile, valabilitatea. Stii clar ce ai de facut, mergi inainte. A vrea e mult mai complicat. E nevoie de o subtila si onesta cunoastere de sine. Sa stii cine esti si ce astepti de la lucrurile pe care ai de gand sa le faci. Sa anticipezi, pe cat posibil, concecintele lor concrete si cele asupra ta. Nu e simplu, dar e important. Iti asumi alegerile, te construiesti pe tine ca fiinta unica pe planeta.

Finalul amuzant al acestui drum va fi and voi scoate antologica propozitie a unui vechi prieten. Cand era mic a cazut cu bicicleta si de indata ce s-a ridicat le-a spus raspicat celorlalti „Eu am vrut!”.

Am I German?

2010-02-18T01:41:00.000-08:00

Am reputatia, partial adevarata, ca orice reputatie care prin natura ei tinde spre generalizare, de a fi un om care isi intelege semenul sau cel putin depune eforturi ca sa o faca. Asa si e, ma straduiesc cat pot sa inteleg de ce oamenii din jurul meu fac ceea ce fac sau spun ceea ce spun sau gandesc ce gandesc. Asa stiu eu sa traiesc cu mine insami si sa percep lumea, depasind propriile determinari prin prisma carora ii judec pe ceilalti.

Insa e un lucru care ma depaseste, oricat as incerca sa il inteleg. Cuvantul dat si uitat. In orice chestiune, oricat de minora. Daca de exemplu stabilesc cu cineva ca ne inalnim joi la ora 4 sa mancam inghetata de mure, nu uit si incerc sa fac tot posibilul sa imi tin cuvantul. Nu sunt absurda, daca fix joi la ora 4 am interviu pentru job-ul vietii mele, nu o sa-l refuz ca sa mananc inghetata de mure stabilita. In situatia asta dau un sms sau un telefon sau un e-mail, ca sa ma scuz si sa anunt ca nu pot sa imi tin promisiunea. Iar asta cu cat mai mult timp inainte pot.

Dar in tara asta nu se aplica asa o regula. Dimpotriva. Aici esti privit ca un fraier daca mai si tii minte ce ai spus ca faci. "Cum, bai, tu chiar ai crezut ca daca am zis ca mergem la inghetata de mure joi la ora 4, eu chiar o sa vin?". Daca spatiul romanesc e etalonul meu, da, sunt o fraiera. Insa spatiul romanesc nu e etalonul meu, cel putin nu in privinta cuvantului dat. Din acest motiv, nu intentionez sa ma schimb in sensul asta. Mai mult, nici nu pot sa ma schimb. Adaptabilitatea mea se opreste aici.

Sfantul Valentin si K.D.Lang

2010-02-13T10:14:00.000-08:00

Ma uitam azi la deschiderea olimpiadei de la vancouver, cimitir al tineretii mele, si mi-am dat seama ca imi sunt chiar simpatici canadienii. Cu seriozitatea lor naiva, incrancenarea si modestia si incertitudinea identitatii si politetea, fetzele lor proaspete de iubitori de natura, si kd lang care e o minunata, hallelujah. Clar, nu e vina lor ca eu am nimerit printre niste beristi care se holbau nonstop la hochei si care pentru nimic in lume n-ar fi scos 10 dolari ca sa mearga la un film cehesc, sau ca am stat un an jumate intr-un birou in care 85% din timp eram numai eu si cainele, sau ca ma enervam subit cand auzeam expresia 'walk the extra mile', sau ca beam singura pe mess cu prietenii in weekend si nu numai, sau ca geamul meu dadea fix spre containerul de gunoi pe langa care hârşâia caruciorul de la supermarket impins de un white trash asumat sau neasumat, sau ca ma infioram numai stiind ca exista downtown eastside, sau ca mergeam la sindrofii unde nu scoteam un cuvant si schimbam carti de vizita pe care nu le-am folosit niciodata, sau ca tineam eu sa ma imbrac in downtown office girl, sau ca mergeam singura si numai singura la filme si la concerte. Nu e vina lor nici ca acum am rau de inaltime, alergie moderata la parfum, diverse si subtile fobii sociale, ametzeli penibile la prima tigara de dimineata sau mahmureli insuportabile. Asa s-a nimerit. Asa a vrut Providenta ca eu sa imi implinesc destinul. Putea sa ma sloboada intre niste artisti cool si eco (deja sunt sinonime), cu simt civic si lecturi stangiste. Sau intre niste corporatisti care in timpul liber salveaza specii de pesti pe cale de disparitie si merg regulat la cursuri de yoga. Sau printre niste batrani miserupisti care inca fumeaza si iti povestesc despre primele lor doua valize de emigranti. Sau printre chinezi solidari (slabe sanse, dar oricum). Ideea e ca puteam nimeri oricum si atunci destinul meu era cu totul altul si in seara asta de ajun de Sfantul Valentin poate va scriam dintr-un loft din yaletown, inconjurata de yuppies sau guppies (the gay yuppies, va rog), servind simandicos un wine and cheese. Dar nu s-a intamplat asa, s-a intamplat altfel. Nu mai plictisesc pe nimeni, nici macar pe mine, cu incercari scremute de a intelege de ce s-a intamplat asa. S-a intamplat asa si gata. Asta avem cu asta defilam, cum ar veni.

All who wander are not lost.

2010-01-31T03:43:00.000-08:00

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.

Je voudrais

2010-01-30T14:07:00.000-08:00

m'eloignez de vous.
tant de peine a te regarder.

Gheata

2010-01-29T04:54:00.000-08:00

Realitatile concrete sunt triste (pentru standardele mele). De cand am venit aici nu s-au intamplat lucrurile absolut necesare pentru care am venit: job, prieteni, a sense of belonging. Lucrurile nu se leaga, asta e. Imi spun ca trebuie sa am rabdare, dar imediat ma intreb cata rabdare sa mai am? De cand am cunoscut pe pielea mea ritmul nordamerican, mi-au crescut pretentiile. Altadata, in vremurile inocentei mele, ma multumeam daca intr-o zi scriam un articol si ajungeam la coafor. Acum imi trebuie mai mult si chiar pot mai mult, pentru ca: eu nu obosesc. Plus ca am nevoie sa ma angrenez deeply in tot felul de chestii, ca sa mai uit de sacaitoarele intrebari existentiale care altminteri imi dau tarcoale mereu.

Citeam despre J.D.Salinger. Viata lui nu m-a interesat pana acum, nu ca acum ma intereseaza, dar s-a 'nimerit' sa citesc. Incerc sa nu cad in biografismul asta care castiga teren acum. Opera, asta conteaza. Iar cine e capabil sa produca opera, ar trebui sa fie scutit de scotoceala asta prin meschinariile existentei personale. In fine, nu despre asta voiam sa vorbesc. Am dat peste o cronica la "The Catcher in the Rye", pe care cronicarul o desfiinta. Estetic nula, saraca in limbaj, schematica la nivelul personajelor, manipulatoare emotional si neincitand la problematizare inteligenta. Bun, dar nu asta face intreaga literatura? Starneste emotii. E adevarat, in doze diferite, in functie de curentul epocii in care a fost scrisa. Cronicarul mai lanseaza o ipoteza cel putin dubioasa, si anume ca Salinger a inventat un mod de a simti al adolescentilor care nu exista pana atunci. Mai simplu spus, ca el le-a bagat prostii in cap adolescentilor. Cum se poate afirma asa ceva, din moment ce cartea a avut un succes imens? E evident ca adolescentii si-au regasit acolo trairi si atitudini pe care le aveau, insa nu le numisera niciodata. Salinger insusi a declarat ca romanul este 'hugely autobiographical', or el facea parte dintr-o generatie, care cel mai probabil simtea la fel ca el. Ca sa nu mai spunem ca 'The Catcher in the Rye" transcende generatiile si spatiile culturale. Se mai intreba uimit autorul cronicii, cum se face ca middle-class Americans se pot identifica cu un baiat rasfatat, de familie buna, care merge la scoli private? Dar cum se poate identifica o fata dintr-o tara din Europa de Est, proaspat iesita din comunism? Dumnezeule, dar literatura asta face: depaseste granitele stricte ale identitatii limitate ale unui individ dintr-un timp si un spatiu anume.

Acum e din nou lumina. S-a si incalzit putin. Am facut o plimbare pana la pontoane, ca imi uitasem ieri portmoneul acolo. E prima data in viata cand mi se intampla asa ceva. L-am recuperat. Pe mures plutesc bucati de gheata, care se lovesc de ponton. Peste mures se vad copacii goi, acoperiti de zapada. Totul e de o austeritate care e in ton cu interiorul meu de acum. Cate vieti traim.

"Deriva"

2010-01-19T05:35:00.000-08:00

Am credinta ca, daca nu-i este bruiata coerenta, viata are inteligibilitate. Pe drumul lin vezi semnele care sa te ghideze. Daca pe drum se interpune ceva (de cele mai multe ori o pierdere), mersul inainte se opreste. Reconsideri tot, te trezesti in mijlocul unui univers caruia nu-i mai intelegi semnele. Dispare acea familiaritate a ta cu ce e in jur. Incepi sa pui sub semnul intrebarii si cele mai elementare conexiuni intre lucruri, intre tine si lucruri. Se instaleaza haosul intelectual. Identitatea se imprastie in mii de farame, care nu mai pot forma un intreg. In permanenta negociere intre fiinta ta si lume, termenii negocierii si-au pierdut semnificatia. Esti descoperit, niciun principiu ordonator nu te mai calauzeste. Faptul nu e firesc, asta trebuie sa se stie :) E o deviere care se cere remediata, dar remediata pe bune. Daca totul a ajuns sa se naruie, e cazul sa reconstruiesti pe niste baze solide. Sa stii de ce pui in loc ceea ce pui, sa-ti asumi fiecare caramida. In felul asta, bruiajul (pierderea) are potentialul sa devina o sansa.

**
Inspirat de romanul "Deriva" al scriitoarei britanice Joanna Kavenna. Cartea este 'o incursiune intr-o cadere nervoasa' in Londra contemporana, insa e mai mult decat atat. In primul rand, este caderea nervoasa a unui intelectual, care problematizeaza concepte si tine sa vada legaturile intre concepte si mersul fiecarei zile. Vrea nu doar sa treaca rapid peste o perioada intunecata a vietii, ci si sa o inteleaga, sa inteleaga de unde vine echilibrul adanc al unui om in ziua de azi, de ce identitatea este atat de fluctuanta, care este scopul mersului inainte. In al doilea rand (si aici am o banuiala ca autoarea nu si-a propus sa mearga pe linia asta), este confruntarea cu ceilalti in momentul caderii nervoase. Iar ceilalti ce fac? Fug. Faptul e de o tristete coplesitoare. Omul cazut caruia nu i se intinde o mana, mizerabil. Daca privesti mai indeaproape observi ca motivul pentru care fug e frica. Le e frica sa nu li se topeasca bruma de echilibru obosit la care au reusit sa ajunga. Sunt slabi si se tem sa nu fie contaminati de caderea semenului lor. Bun, toate astea se pot imbraca in frazele zilei, dar miezul ramane acelasi, subrezenia interioara, egoismul minuscul. Sa ne intelegem, cu confruntari de un asemenea grad nu te intalnesti in fiecare zi, poate niciodata. In mod normal, raporturile cu ceilalti se incadreaza in niste scheme familiare, acceptate de comun acord, in niste conventii care pot sa ajunga la profunzime, dar oricum lucrurile nu sunt pe viata si pe moarte. Cu astfel de confruntari te intalnesti atunci cand, cum spuneam, se instaleaza pierderea.

deal - vale

2010-01-11T04:57:00.000-08:00

Acum e soare si gardul galbui-scorojit din fata geamului meu emana o lumina intensa. Ma atrage sa ies. Cum nu-mi sta in fire sa ies fara scop, o sa ies sa alerg. Nu am mai alergat demult si mi-e dor de senzatie.

Am visat ca eram la San Francisco (probabil de la filmul pe care l-am tradus). Ma intalnisem cu Miki - in vis - care locuia acolo si era cu o gasca dubioasa, de romani. Problema era ca eu tot timpul visului ma crezusem la Los Angeles si am fost ciudat de bucuroasa sa aflu ca de fapt sunt la San Francisco.

De foarte curand am bagat de seama ca nu ma mai obsedeaza sederea mea de un an jumate in Canada. Oricat as vrea sa ma mai gandesc la ea, sa-mi explic niste lucruri (preocuparea mea mentala principala de cand am plecat de acolo), nu mai pot. Nu-mi mai vine, pur si simplu. Se epuizeaza de la sine si obsesiile, ceea ce e bine. Dar vin altele :)

Mai nou am o jena in a scrie pe acest blog despre mine, iar despre altceva nu stiu sa scriu atat de competent incat sa fiu multumita de mine. Dar imi spun ca trebuie sa scriu, e un exercitiu important pe care nu vreau sa-l pierd. Azi pierdem una, maine alta si tot asa. Se cere, deci, un mic efort.

In ianuarie traiesc, ca majoritatea, un low, dupa high-ul de sarbatori. Stiam ca va fi asa si de asta mi-am si zis sa ma temperez in bucurie si entuziasm, dar cum sa te temperezi cand sunt aici: Ionuka, Maikel, Stefan, Alex, Norbi, Bogdan, Mark, Ariana, Sorin, Cristi, Laura, Miki, Cris.

In rest, ne reluam scenariile cu Darius, gasim personaje si le dam nume, imi verific e-mailul si telefonul mobil (sa nu uitam de gratioasele sms-uri trimise in 31-12-09, 23:12 si in 01-01-10, 01:10), ruminez aiurea griji si probleme si ma desfat programat cu filme si carti.

Bonjour 2010 !

2010-01-05T03:03:00.000-08:00

About love

2009-12-16T14:36:00.000-08:00

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.

to lie or not to lie

2009-12-09T10:49:00.000-08:00

Discutam cu o buna prietena si m-a intrebat care e cartea preferata a copilariei mele. Am raspuns fara ezitare "Craiasa zapezii". M-a intrebat de ce. Mi-am dat seama ca nu-mi mai amintesc absolut nimic din acea poveste, decat ca vreo o saptamana eram prinsa in vraja ei. Vraja, nu exagerez deloc. Am cautat-o prin casa, sa o recitesc, si nu am gasit-o. M-am dus la biblioteca. Intru la sectia copii si intreb de carte. Bibliotecara se uita lung la mine, privirea tipica peste ochelari, si nu-si poate stapani curiozitatea: 'Pentru cine va trebuie?'. Daca sunt in toane bune nu ma deranjeaza curiozitatile astea atat de romanesti, daca sunt in toane foarte bune chiar imi plac. Eram in toane bune. Si aici intervine adevarata tema de gandire. Intr-o secunda am trecut in revista cate minciuni puteam sa spun: pentru fiica mea, pentru teza de masterat, ca sa pun in scena o piesa, toate perfect credibile. Fiecare mi-ar fi imprumutat, pentru cateva minute, o alta identitate, pe care ar fi trebuit sa o sustin coerent. Minciuna gratuita iti da sansa asta, sa fii cineva care nu esti, sa iesi din granita limitativa a propriului eu, fara nicio consecinta. Dar secunda a trecut si la capatul ei am realizat ca sunt prinsa in realitatea propriei mele identitati. Am raspuns, infruntandu-i din nou privirea, 'Pentru mine'.

Confruntarea

2009-12-02T13:55:00.001-08:00

Pot sa inteleg de ce simt nevoia sa tin un jurnal, dar nu pot sa inteleg de ce tin sa fie public. De ce nu-mi ajunge sa scriu documente word pe care sa le pastrez in intimitatea calculatorului meu? M-a ajuns oare si pe mine spiritul epocii - impulsul incontrolabil spre exhibare, spre anihilarea discretiei? Sau sunt, nemarturisit, o narcisista din nastere?

Spre suprinderea mea (tradand astfel ascunsa mea suficienţa), am descoperit un blog care m-a facut praf. Confrunta durerea. Autoarea intr-adevar confrunta, confrunta orice, cu inteligenta, tupeu, onestitate. Diseca lucrurile si le spune pe nume, desigur numele care ii e propriu. Am simtit, pentru prima oara dupa multa vreme, ca eu am evitat confruntarile, in nuditatea lor taioasa, cu mine, cu ceilalti. Cu mine, mai ales. Am ales sa le infrumusetez, pe cat posibil. Sa nu merg prea departe pe firul gandirii. Desi am mers. Am mers sarind etape, ajungand la nihilisme totale. Cat din asta era emotie, cat era gandire? Nu stiu daca o sa aflu vreodata. Nu stiu nici daca are vreo relevanta, daca separarea asta nu e cumva un construct (cultural).

In orice caz, ma apropiu de subiect. Subiectul e cunoasterea de sine. Inca nu stiu exact ce inseamna asta, stiu doar ca e foarte importanta. E importanta ca sa te dezbari de tine, ca sa poti vedea lucrurile in adevarul lor, fara bruiaje interioare.

Nu cred ca se pot depasi total legaturile adanci de familie. Modul in care te-au format parintii, bunicii, fratii. Nu cred. Cine pretinde ca dupa 18 sau 25 sau 30 de ani esti integral responsabil pentru ceea ce esti, simplifica major. Sau e un mare norocos.

Eu: Ce mi s-a intamplat in canada?
F.: Confruntarea pana la radacini cu tine insati.

Oamenii cei mai calumea pe care ii cunosc au ajuns la asta - la o cat mai profunda si adevarata cunoastere de sine. Ea se vede, credeti-ma. Nici nu trebuie verbalizata, ca se vede. Eu o prefer pe cea verbalizata, sunt omul cuvintelor, asta e.

gratie astrala

2009-11-25T09:39:00.000-08:00

Sunt singura in aeroportul din Washington DC si ascult Ace of Base. E 18 ianuarie 2009 (trebuie sa precizez corect data, mi-a intrat in sange de la ziar, relatia mea cu timpul s-a pecetluit iremediabil in acei ani: timpul e cronologie) si e ultima mea zi in America. Urmeaza sa parasesc continentul cu care am avut o relatie atat de proasta si sa ma duc la Amsterdam, unde nu stiam ce avea sa se intample, decat ca ajung la Philippe, care nu-mi cere nimic si intelege tot. In cele cateva ore, cat stau si astept un avion, ma simt relaxata. Am un card in poseta, pot cumpara ce vreau, dar nu vreau decat sa ma porcesc cu un burger la Burger King. Simt, ca o revelatie la despartire, toata larghetea pe care o emana 'minunatul continent nord-american'. Iti poti misca in voie coatele, nimanui nu-i pasa. Te atingi usor de ceilalti si mergi mai departe, intr-o singuratate care te inspaimanta dar de care, presimteam, poti sa ajungi sa te apropii. Toate astea mi-au trecut prin cap, neformulate, intr-o secunda care a definit inceputul (contradictia e doar aparenta) relatiei mele cu America. O sun pe Ionuka, eram in forma, a remarcat si ea asta, poate am facut si planuri sa locuim impreuna la New York, nu mai stiu sigur.

E 23 noiembrie 2009 si sunt la IKEA, cu Cristi, Marian, Ariana, Sorin. Eu cu capul doldora de flash-backuri din Canada, unde strabateam magazinul de una singura, furioasa pe toate scaunele si toate paturile si canapelele si orice. Intru asadar cu teama. In secunda doi, ne punem la masa in prima incapere amenajata, apoi scena de familie in camera cu bradul, prajiturile geniale de la restaurant, salata de sfecla, Sorin care nu mai contenea cu amuzamentele. Ma pun in patul meu din Canada, Dalselv, si ma mir pe ce pat mare am dormit eu. Revad asternuturile de pat, imi amintesc ezitarile mele de atunci, pe care sa-l cumpar. In zona reducerilor, dau si de noptiera galbena, care imi placea foarte mult, dar pe care m-am abtinut sa mi-o iau. Iesim cu Cristi sa fumam o tigara, e intuneric si ceata, in fata noastra parcarile imense, alte si alte mall-uri si magazine. Tipic. Ma simt ca-n America. Facem cu Cristi scenarii cum ar fi in America, dar cu prieteni. Ne dam seama ca nu ar fi ca aici, dar ar putea fi misto. In momentul acela stiu - si asta e complicat de explicat - ca ma pot simti singura, deoarece tot ce am aflat atunci despre singuratatea fundamentala a omului e adevarat si nu am cum sa neg si nici sa uit, dar ca peste acea singuratate fundamentala am adaugat ceva, cu buna-stiinta si nu din inertie, si anume particulele fine ale legaturilor cu niste oameni fara de care eu acum nu as fi ce sunt. Pot sa ma construiesc si singura, in spatiile intinse, brazdate de luminile reclamelor de la marile corporatii, dar nu vad de ce as alege s-o fac.

"schimbarile sunt mici, nu va asteptati la rezultate rapide".

Ziarul

2009-11-12T16:01:00.000-08:00

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.

1:100 Ulise

2009-11-04T07:22:00.000-08:00

Ce zi. Ca Olivia Hutton (din exceptionalul roman 'Indignare' al redescoperitului Philip Roth) simt 1 miliard de lucruri pe minut si ma poate darama nu un cuvant, o silaba.

**
M-am trezit cu o durere de stomac, cel mai probabil de la semintele mancate in exces cu o seara inainte, cand ne-am adunat sa discutam situatia. Net tot nu aveam. Mi-a venit ideea sa mananc niste zacusca, proasta idee. Apoi am facut ceva ce nu-mi sta in fire la o asemenea ora: m-am apucat de citit cartea pe care nu o terminasem ieri noapte, 'Indignare' despre care scriam. Am terminat-o. Catarsis.

**
Fara sa fiu deprimata, totusi nu aveam nicicun chef sa intru in ziua de 3 noiembrie. Am ramas in pat si fara sa-mi dau seama am inceput sa fac un fel de meditatie, in sensul ca nu ma gandeam la nimic, doar respiram. Bine, ma mai gandeam eu, ca nu ma pot abtine, de ex. daca ceea ce fac eu acum se numeste meditatie transcendentala, si mi-am amintit de David Lynch. Dar, in mare, nu ma gandeam la nimic. Excelent. (Eu puteam sa fac asta in absolut orice moment, dar in canada mi-am pierdut abilitatea).

**
Nu ma mai durea nici stomacul si mi-am zis sa ies putin la aer, mai beau o cafea cu tata. Dar nu apuc sa ies ca, minune, dupa trei zile de asteptare, ma suna ca vin sa imi repare netul. Vin doi oameni si eu in situatii de genul asta nu stiu ce sa fac, imi vine greu sa fac dialog social, asa ca ma tot plimb dupa ei prin casa, cu aerul ca ma pricep la ce fac ei si mai pun cate o intrebare, fara sa ma fortez totusi. Pare ca nici lor nu le lipseste dialogul social, mai fac glumite intre ei (dupa cinci minute imi era clar care din ei e liderul). Intre timp, tot plimbandu-ma fara scop prin casa, ma uitam pe pereti si tavan si constatam starea de degradare in etape a acestei case. Asta m-a deprimat. Oricum, deocamdata problema nu are nicio solutie.

**
Iritata, ies din casa. Ma duce dl. Emil cu masina in oras, unde sa beau o cafea cu tata. Mergem intr-un bar care lui ii place, eu nu comentez. Imi era iar rau. Durere de stomac, accentuata de deprimarea de la casa. Iau trei pastile diferite. Tata vorbeste despre globalizare si mie imi e din ce in ce mai putin rau. Iese soarele si mie nu-mi mai e deloc rau. Fac planuri pentru ziua de maine.

**
Entuziasta ma duc la libraria din oras, sa vad de un cadou. Cum se intampla in micul oras, ma intalnesc cu cunoscuti, mai ales intr-o librarie. De data asta, fermecatoarea Laura P. Ne dam seama ca ni se intampla la amandoua sa nu ne gasim cuvintele, ceea ce nu e deloc placut, mai ales in context profesional. Ne mai dam seama si ca mamele noastre sunt exact invers, au discurs, au vehementa. Poate de asta... Radem.

**
Ma astepta iar bulevardul. In mers intins il fac in 20 minute. De data asta mi s-au parut eterne. Nu aveam la ce sa ma mai gandesc, voiam sa ajung acasa. Am intrat la fostul Fondul Plastic. Erau obiecte dragute si nici nu foarte scumpe. Magazinul gol. M-am intrebat de ce naiba nu cumpara lumea de acolo. Mi-am zis ca daca as fi o zana buna, as face ceva sa atrag atentia asupra acelui magazin, sa il resuscitez. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc si ce succes ar avea intr-un mare oras canadian. Apoi nu m-am mai gandit la nimic, pana cand am vazut un sediu de banca si mi-am zis ca mai bine as fi postas decat sa stau opt ore intr-o banca. Mi-am pus problema oare cum intra postasii in imobilele cu interfon: au cheie sau suna aiurea sa li se deschida. Apoi am decis sa lucrez la niste poze. Lucrez, vorba vine, ca nu le fac nimic. Le descarc, le selectez si le public. Ceea ce voi si face.

in tub

2009-10-31T05:38:00.000-07:00

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

2009-10-27T16:41:00.000-07:00

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

2009-10-18T12:49:00.001-07:00

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

2009-10-12T16:20:00.000-07:00

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.

staccato / legato

2009-10-02T09:58:00.000-07:00

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.

Fear and hope. Metaphors.

2009-09-28T12:02:00.000-07:00

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

2009-09-23T15:34:00.000-07:00

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

2009-09-10T08:16:00.001-07:00

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

2009-09-09T06:10:00.001-07:00

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

2009-09-01T15:18:00.000-07:00

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.

heavy rotation

2009-08-27T14:42:00.000-07:00

Credeam ca joi e ziua mea buna. Si continuu sa cred. Azi eram sigura ca am scapat de cosmarul taxelor din canada. Din aprilie ma chinuie gandul, si nu numai gandul. Am scris la biroul unde am lucrat o mie de mailuri sa-mi trimita cacatul ala de foaie, si tot de atatea ori am esuat. Nu mi l-a trimis pana-n zi de azi. Acum credeam ca am reusit, si vad ca nu. Nu inteleg ce e asa de greu sa trimiti o nenorocita de bucata de hartie oriunde pe planeta asta, plus ca se poate trimite si pe e-mail. In fine. Mor de nervi, e groaznic de frustrant si nu mai stiu ce sa fac. Mai mor de nervi si cand ma uit pe statcounter si vad ca imi citeste cineva constant blogul din orasul ala imbecil, si habar n-am cine. Ca sa largesc spectrul nervilor, nu inteleg de ce dracu a trebuit eu acolo sa dau peste tot felul de oameni, si sa iasa totul cum a iesit. De fapt, nu inteleg de ce dracu a trebuit sa ma duc eu acolo si de ce nu se termina in mintea mea toata nebunia aia. Mai e si prelungirea peste limitele bunului-simt a unor penalitati de sentimente, de care nu stiu cum sa scap odata si pentru totdeauna. Sentimente din categoria 'iubire', ca sa fim intelesi. Si nici aici in micul meu oras lucrurile nu se potrivesc, si eu incep sa-mi pierd rabdarea si asta e cel mai nasol. Cata rabdare sa mai am ??!! Acuma, brusc, ma enerveaza si blogul asta, pentru ca realmente nu stiu la ce ajuta, de fapt stiu: la nimic. Si asa nu pot sa scriu tot ce vreau, ca sa nu divulg nu stiu ce, si nici nu stiu pentru cine scriu, asta cand mai vad pe statcounter tot felul de orase si tari. Acuma mi-a dat alexedi ideea asta, ascultam in amsterdam, de la televizor, si imi placea. Un tip de energie, ca altceva nu stiu ce sa zic. Mai e si umflatura asta pe gat, care habar n-am ce intentii are: sa se retraga, sa iasa afara. Iau antibiotice, ce sa fac. Daca as fi un temperament coleric, acuma ar fi momentul ideal sa dau cu ceva de pereti. Dar nu sunt. Sunt temperament introvertit si scriu la blog.

madeleines

2009-08-24T14:53:00.000-07:00

Alergam azi, si in acea ora, doar o ora, m-au cuprins doua emotii foarte puternice. Prima. Ma aflam intr-o zona destul de pustie a orasului, alergand greu, obosita, si totusi hotarata, cand trec pe langa doi caini, la marginea drumului. Chiar cand am ajuns in dreptul lor, au inceput sa latre. M-am speriat ingrozitor de tare, intr-o fractiune de secunda m-am vazut sfasiata de caini, si nimeni imprejur sa ma scape. M-am oprit din alergat, dar am continuat sa merg, tremurand din tot corpul. Simteam ca mi se taie picioarele. Nu stiu ce s-a intamplat, ce substanta s-a descarcat, insa imediat, fara sa vreau, am legat senzatia asta de cea de indragostire. Trupul meu si-a adus aminte, extrem de precis, toata starea de atunci, de cand eram indragostita, foarte indragostita. Era ciudat, pentru ca percepeam amintirea atat ca fiind foarte indepartata, dar si cumplit de prezenta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. In cateva minute, totul a trecut ca si cum nu s-ar fi intamplat. A doua. Ajunsesem deja in parcul din spatele primariei, era ora 9. Ceasul din turnul cladirii primariei a inceput sa emita melodia orei exacte. N-as putea spune cu siguranta, dar cred ca e aceeasi melodie de cand ma stiu eu in orasul asta, m-a insotit de cand eram mica si mergeam cu bunica la catedrala catolica. Un intreg cortegiu de amintiri a navalit peste mine, cu neputinta de rezistat. Brusc, intreg trecutul meu a devenit incredibil de prezent, si ma lega ca fiinta in timp. Apoi, din nou, totul s-a risipit, de parca nici n-ar fi fost. Am baut apa si mi-am continuat drumul, pe mal, printre oamenii micului oras.

here and there

2009-08-19T05:05:00.000-07:00

Recitesc Eugene Ionesco, jurnalele si eseurile. M-am format cu aceste scrieri. Recitindu-le, imi dau seama ca nu s-a schimbat aproape nimic in mine. Ce ma mira totusi e lejeritatea cu care, pe atunci, inca se mai putea vorbi nonsalant despre 'depresie', 'angoasa', toate metafizice desigur. Am sentimentul ca acum intreg existentialismul e măturat cu un lexapro.

Sunt obosita, peste masura de obosita.

Felul in care fac oamenii poze poate spune aproape totul despre ei. Ce alege fiecare sa decupeze din realitatea infinita care il inconjoara.

Realizez ca nu m-am readaptat inca. Ma gandesc mereu la canada, comparand, cum as face acolo cutare lucru, ce as spune acolo cuiva care ma jigneste, cum ar fi abordata o problema acolo. Sigur, lucrurile acolo sunt mai juste si mai coerent organizate. Aproape plictisitor. Atata numai ca acolo nu e locul meu. Asta insa nu ma impiedica sa ma gandesc, inutil, ca as vrea sa fie si aici ca acolo.

Imi amintesc de un timp paradisiac, al meu, in care zilele se scurgeau ca si cand fiecare zi ar fi un azi neintrerupt. Daca azi era bine, totul era bine. Acum abia daca mai vad ca azi e bine, pentru ca ma gandesc la viitor. Un morb occidental, de care as scapa acum. N-ai cum sa iesi bine cu tipul asta de gandire.

E clar, trebuie sa incep un nou roman. Sa citesc, sa ne-ntelegem.

the fine nuances of their mother tongues

2009-08-15T08:04:00.000-07:00

Poate e nefiresc, sau exagerat, insa eu ma gandesc in continuare la ce mi s-a intamplat in canada, cu consecintele pe care le stim, si pe care le indur si astazi. Stiu ca ceva s-a rupt acolo. Ceva din fiinta mea, din identitatea mea s-a dislocat. Inca nu inteleg deplin cum s-a intamplat asta si nu pot nici sa las lucrurile asa, sa le rezolve timpul. Ma indaratnicesc sa inteleg, sa inteleg pana la capat, ca sa ma linistesc si sa ma asigur, atata cat se poate, ca nu o sa mi se mai intample asa ceva.

In firul acesta al gandirii, pe care merg logic, gasind cauze, facand legaturi intre ele, eliminandu-le pe cele care nu se sustin, am ajuns sa imi dau seama ca la radacina dislocarii despre care vorbeam se afla despartirea mea de limba romana (limba romana e patria mea). De cand ma stiu m-am miscat printre cuvinte, cuvintele propriei mele limbi. Cand eram copil, mama imi citea din dictionar, iar eu abia asteptam unele cuvinte, pe altele le detestam. Inventam eu insami cuvinte. De cand am invatat sa citesc, am citit neintrerupt, cele mai multe carti in limba mea. Mereu am tinut jurnale. Orice mi se intampla trebuia notat, ceea ce simteam se cerea consemnat. Mai apoi, timp de opt ani, mi-am castigat painea din scris, ca ziarista. Ma cutremur de ras, de placere sau de oroare la unele cuvinte si la unele expresii. Cum sa spun, in afara cuvintelor nu ma pot orienta. Sunt pierduta. Nu cred ca sunt o scriitoare, sincer nu am crezut niciodata ca am talent. Scrisul si cititul in limba mea au fost doar mediul prin care am supravietuit. Apoi am ajuns intr-un loc unde absolut niciunul din cuvintele care mi-au construit fiinta nu mai aveau nicio insemnatate. Nici una. Am fost pierduta. Totusi, am incercat sa mi le insusesc pe cele ale lor, chinuindu-ma sa descifrez fiecare nuanta, sa detectez trasaturile cuiva dupa cuvintele folosite, pe scurt, sa ma pot orienta in noua mea limba. Cu fiecare zi care trecea, stiam tot mai sigur ca nu voi fi niciodata in stare sa ma simt stapana pe acea limba. Poate dupa 20 de ani, 30 de ani. Nu m-am simtit in stare sa ma inham la o asemenea munca. Ironia face ca si acolo mi-am castigat painea tot din scris. Scriam revista asociatiei pentru care lucram. Tot ce scriam imi parea exterior, fals, strain. Instrainata de limba in care ma desfasuram, m-am instrainat de mine insami. Am pierdut legatura cu mine. De aici au inceput toate celelalte.

Astazi am dat peste un text, scris de un autor de origine turco-evreiasca, Moris Farhi. Nu stiu nimic despre el, decat minimele informatii de pe site si de pe wikipedia. Nu stiu mai nimic nici despre organizatia pe care o serveste. Tot ce stiu este acest text, in care el explica, mai bine decat am putut sa o fac eu, ce se intampla cu un scriitor in exil. Redau un pasaj din textul lui, pe care il puteti citi integral aici.

The first condition we should always remember is that writers are wordsmiths. Language is their only tool. Unlike other artists - painters or composers who may be able to create their art anywhere - displaced writers face an unenviable choice. They must either continue writing in their native language in a foreign land or learn to write in a new and totally unfamiliar language, one steeped in its own traditions.

Either option, particularly if the displaced writers are of a certain age, is a Sisyphean task. Those over 35 will have arrived at the host country cooked in the splendour of their native literature and in the fine nuances of their mother tongues. Moreover, because of their mature age, displaced writers would find it virtually impossible to master a discipline as complex as a language foreign to them in every sense. (I managed to surmount that difficulty only because I came to England when I was still a youngster. But imagine a Sudanese writer who has never heard English spoken nor ever encountered the Latin alphabet, trying to adapt himself to living and writing in London or Oslo or Berlin.)

Consequently, in most cases, displaced writers will be forced to continue writing in their own mother tongue. You might say that, in a manner of speaking, is precisely what a painter or composer does, so why not the writer?

The answer is simple: language is what philosophers would call "hyle", a quintessence - and a living quintessence at that. Though in its basic confection, it remains the same, a language evolves day by day. It constantly nurtures itself either through the perpetual flow of its people's innate poetry and vernacular or through influences from other languages. Sometimes a language even incorporates foreign words. Consequently, when writers are banished from the land where their language continues to evolve, they find themselves more and more alienated from that language. Soon they start losing the fresh nuances of their mother tongue and fail to comprehend the etymology, even the logic, of the new words. Thereafter it's a fall into the void. They lose their mastery of their mother tongue. That loss erodes their confidence. Thence, aware that what they write no longer carries the pedigree of their former work, they either cease to write or, bravely and desperately, try to learn the host language. Since in the latter case, they more often than not fail, they disintegrate. They become invisible even to themselves.

tristetea altcuiva

2009-08-10T14:04:00.000-07:00

*Taichi Yamada, In cautarea unei voci din departare

Tsuneo. Tsuneo incearca sa nu faca nimic necuviincios. Se vrea ireprosabil. Isi reprima sentimentele, ca sa fie un om corect, si este. Pana cand, la un moment dat, traieste un extaz erotic incomparabil cu orice altceva, intr-un cimitir, in timpul unei misiuni ca ofiter al oficiului pentru imigratie. In continuare, o voce de femeie il striga Cine esti tu?, e vocea unei femei misterioase. Vocea devine cel mai important lucru din viata lui, i se destainuie ca nimanui pana atunci. Tsuneo nu mai viseaza, vrea doar sa fie normal, si de aceea vrea sa faca o casatorie aranjata cu o femeie fata de care nu simte nimic. Numai ca in timpul ceremoniei de logodna, Tsuneo izbucneste in ras, fara motiv, apoi incepe sa planga fara motiv. Toti il cred nebun, si e firesc sa fie asa. Continua conversatiile cu vocea, ii dezvaluie un episod negru din trecutul lui american, vrea sa o cunoasca, vocea il indeamna sa viseze, el nu indrazneste, e un om prea slab pentru vise. Se multumeste cu normalitatea banalului, e la adapost. Dar, dupa cum se vede, nu e la adapost. Nu esti niciodata la adapost cand te negi, te strivesti, te anulezi, te uiti; nu esti la adapost, si va fi mereu o voce ca sa nu iti dea pace, sa iti aminteasca mereu ca iti e frica sa fii cine esti.

no trophy

2009-08-07T09:52:00.000-07:00

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.

Nunta

2009-08-02T07:36:00.000-07:00

fragile

2009-07-30T14:44:00.000-07:00

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

2009-07-28T06:15:00.001-07:00

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".

Bold Baby

2009-07-22T09:51:00.001-07:00

Unele lucruri pur si simplu nu s-au potrivit. Valiza, de ex. Unu, ca nu am luat doua cand am plecat, desi intuiam ca nu ma mai intorc cu graba. Doi, ca nu m-am agitat sa-l rog pe Stingo sa mi-o aduca cand a venit. Trei (asta s-a potrivit), ca nu m-am dus eu acolo sa o aduc, bazandu-ma ca vine tata cu masina sa ma ia (nu ar fi venit cand a zis). Deci nu ma mai zbat. O fi cumva. Ce rost are sa ma tot muncesc sa controlez toate lucrurile, cand si asa nu pot, ca nu depinde totul de mine, si si daca depinde, sunt unele lucruri care pur si simplu nu ies.

Un an jumate m-am tot luptat sa-mi astern si a iesit o catastrofa. Ma rog, nu catastrofa care decurgea direct din luptatul respectiv, ci alta colaterala si mult mai parsiva.

Mi s-a facut dor de: amsterdam, bucuresti, atlanta. Nu neaparat in ordinea asta, ordinea se schimba. De amsterdam imi e dor de libertatea si efervescenta de pe strazi, din baruri, de tihna din casa lui F. De atlanta mi-e dor de Ionuka & Maikel si activitatile noastre, toate, plus de cumparaturi, de ce sa nu recunosc. De bucuresti mi-e dor de 'potentialul artistic' pe care il simt acolo mereu, de oamenii calumea cu care stiu ca m-as putea imprieteni, si de oamenii calumea cu care sunt deja prietena. Si aici e bine, nu neg, intr-un fel in care nu poate fi bine nicaieri altundeva: siguranta locului tau, a casei, familiei, prietenilor, intimitatea cu niste oameni, care s-a creat in ani de zile de munca :), viata lenta de oras de provincie, care iti permite sa citesti lenes o carte in pat, nu intr-un metrou de-acasa la lucru.

Dar incerc sa renunt sa ma mai tot gandesc unde e mai bine, si sa vad ce-o sa se intample. Spaima mea (dintotdeauna) e ca daca eu nu fac sa se intample, nu se intampla nimic. Si atunci intervin cu forcepsul, si ce iese, e ca raman cu o rana imensa, care tot astept sa se inchida.

La strand mi-au zis trei pusti "Tanti, va uitati si la patura noastra, ca mergem in apa". Ce pot sa spun, aveau incredere in mine. Eu intre timp citeam Jurnalul Oanei Pellea. Am vibrat la trei faze, in rest m-a enervat si m-a deprimat. Mi-a creat o stare de intunecare. Ma tot miram cum un om care vrea atata lumina nu-si da seama ca el insusi e plin de intuneric. Mereu vede jegul in ceilalti. Proiectie, darling.

Azi e zi de alergat, dar astept sa se mai racoreasca. Poate vine si Ko cu rolele, si dupa aia mai conversam. He has deep insights, asta imi place. Ne si amuzam, in mare parte ca ne dam seama ca intelegem la marele fix o nuanta.

Parca as fi descoperit boldul, ctrl b, asa arata textul asta. Practic, l-am redescoperit.

the perks

2009-07-17T04:03:00.000-07:00

Perioadele de deschidere personala alterneaza cu cele de inchidere. Ele corespund in ansamblu perioadelor de incredere in existenta unor sensuri (printre care, cel de a scrie) si inexistenta lor, cand lucrurile doar se intampla si asisti la derularea lor ca un spectator.

In mare, ce am mai facut:
- am citit doua carti integral (The Perks of Being a Wallflower si Naiv.Super.), una pe jumatate si alta din cand in cand.
- am vazut doua filme (Hedwig and the Angry Inch, Kontroll)
- am tradus doua documentare
- am fost la o nunta (Angi si Rumczeis)
- am alergat de doua ori
- m-a durut spatele cumplit o zi intreaga
- mi-am regasit un prieten (Ko)
- am mai slabit 2 kg
- am fost de doua ori la piata
- am vizitat actuala redactie a ziarului
- am iesit cu prietenii mei, printre care si Oli, care a si plecat
- am fost la croitoreasa
- m-am gandit intens la doua teme mari: dragoste si timp
- am citit bloguri, nici multe dar nici putine

Deci, mai nimic. Faza buna e ca nu mai tin sa fac multe lucruri. Mi s-ar ingramadi in cap si nu as mai intelege nimic, la finalul unei zile.

D & D

2009-07-06T10:27:00.001-07:00

memories,
total freedom,
beauty

Antony's white gown

2009-07-03T08:58:00.000-07:00

Concertul lui Antony (and the Johnsons) din iunie de la Amsterdam, la care a fost F. si trebuia sa fiu si eu. Oricum m-am bucurat ca l-am vazut (mersi Mihaela & Nick). Si discursul lui de la
"Dust and Water", ca sa nu mai vorbim de "Starfish". Si tacerea de la "Rapture". Iar Julia at the cello, adorabila.

"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

2009-07-02T06:44:00.000-07:00

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.

Emily in love

2009-06-24T12:13:00.000-07:00

Baiatul imbracat in negru care alerga ca o gazela (jur) si zambea larg. Joy.

I felt so attracted to you and so protected by you. I didn't care about the rest. attraction + protection = L. Or at least used to :)

Cand urcau mexicani in autobuz stiam. Tot aerul se umplea de mirosul mult prea puternic de parfum. Imi aminteam imediat, cu duiosie, de cocalarii nostri.

"Linda, dar cum merg impreuna vinul si sportul?"
"O, dar nu merg separat!".

Pe strada fosta Lenin, una din preferatele mele, intrezarirea unui interior mi-a starnit imaginatia. Peace, style, so much light and white, a few childish-pretty things, rather tiny.

Todo

2009-06-22T11:06:00.000-07:00

Ma grabesc sa ajung la timp desi nu ma pot abtine sa nu mai decojesc un strat de piele, ca urmare a nesabuintei mele de martea trecuta. Imi pun rapid echipamentul de alergare ('firul rosu' care a legat tari, continente). Inainte sa plec, imi inghesui in palma doua fursecuri ramase de la vizita de ieri. Ies si cand sa inchid usa imi pun intrebarea daca eu alerg pentru placerea pura de a alerga sau alerg 'sanogen', in scopul pomparii de serotonina. Asta imi aminteste de F. Mi se face un dor mortal de el, cu precadere de F. ca partener inteligent de discutie. Pana dau coltul blocului am si mancat fursecurile si acum trebuie, nu-i asa, sa fumez. Copacii sunt infrunziti, mirosurile naturii magnifice, cainii cauta la gunoi, cata tihna. Trec pe sub pod si o iau pe aleile dintre blocuri. Este exact drumul meu spre scoala, clasele primare. De la primul bloc, se aud din sufragerii stirile. Imi dau seama cu o oarecare tristete, resemnata as zice, ca asta e rutina vieii, care lui A. Schmemann i se pare un lucru inaltator, si de care eu cel mai probabil nu o sa am parte, am simtit de pe la 18 ani ca viata mea nu se va instala confortabil pe fagasurile traditionale. Dar m-am obisnuit deja. Acum ca am mancat, am fumat, am concluzionat, vreau sa ascult muzica. Scot iPodul din buzunar si imi ia vreo 2 minute bune sa descalcesc firele de la casti. Imi amintesc invariabil de Oli, care cand am facut enervata acelasi gest, a creat spontan o reclama tipic americana cu 'te-ai saturat sa iti petreci ore din viata descalcind firele?'. Aleg Manu Chao pentru azi; degeaba, este una din cele mai bune muzici de alergat pe. Trec pe langa zona de joaca, unde oferta s-a imbunatatit considerabil de pe vremea mea. Mai trec si pe langa niste blocuri, in care visam sa locuiesc ca sa fac 1 minut pana la scoala si sa ma pot trezi la 8 fara 20. In jurul blocului, gradini urbane, spre care tind nordamericanii progresisti. Deja sunt aproape de scoala mea, care a devenit galben-lamai. O ocolesc, ajung la drumul dintre scoala mea si scoala mamei, pe care l-am facut zi de zi 4 ani. Totul este atat de familiar, inclusiv pisicile de pe aleea de langa un bloc lung, care sunt acolo de cand lumea si pamantul. Ocolesc cu greu o balta, dar nu ma deranjeaza. Cum ii spuneam ieri lui Darius, 'in romania e palpitant'. Ajung si la scoala mamei, trece pe langa mine o tipa imbracata minimalist-cochet, cu o fusta neagra stramta deasupra genunchiului, camasa alba dichisita si un sacou gri. Ma intreb care o fi viata ei, nu reusesc sa imi dau seama. Traversez, mai merg un pic pe strada poet Ioan Alexandru, pana la blocul de pe mal, unde statea Dmitri, proful de conversatie engleza din liceu, un tip sexi dupa care erau innebunite toate fetele. Cum am ajuns la el la un chef? Acasa! In orice caz trebuie sa ma fi simtit cu o mie de leghe peste toti muritorii de rand. Vine Alin si o pornim. "Qu'est-ce que tu veux de moi? Ché cosa vuoi di più? TODO (in surdina)".

La noi

2009-06-19T09:02:00.000-07:00

Imi doresc sa rezist retoricii momentului din acest spatiu cultural, desi stiu ca e greu sa nu ii cedezi. Ideal ar fi sa nu observi, cu alte cuvinte sa iti vezi de treaba ta. Insa daca ti-ai parasit o data propriul spatiu, intrand in unul nou, caruia fara sa vrei i-ai constientizat automatismele culturale, e, cred eu, imposibil sa recuperezi inocenta.

Sunt aici de mai bine de o luna. Aud aceleasi clisee ca atunci cand am plecat, atata numai ca acum par mai inversunate. Vesnica repetare schizoida 'noi romanii suntem de cacat'; cel care emite asa ceva este roman si, miracol, se exclude din generalizare. Veleitatea revendicata la scara larga de a sti mai bine ce sa faca celalalt cu viata lui. Siguranta cu care cei mai multi afirma lucruri din domenii de care habar nu au, de parca ar fi o rusine sa nu stii tot. Pretentia unicitatii metehnelor noastre, izvorata doar din ignoranta. Tendinta de a observa numai ce e rau in tot ce ne inconjoara. Obsesia cotropitoare pentru bani, ca marca unica a succesului. Dispretul pentru munca sau, la polul opus, victimizarea prin munca, cand a munci e ceva doar firesc. Inapetenta pentru orice dialog public rational.

Am venit aici hotarata sa ignor toate poncifele astea, desi le cunosteam prea bine. Insa e de ajuns sa te urci intr-un taxi sau sa petreci cateva minute intr-un tramvai, si te trezesti la realitate.

finally Unghia

2009-06-09T09:52:00.000-07:00

citeam in ELLE despre un nou fenomen la noi, Do It Yourself, care consta in low budget high concept (eu credeam ca inseamna altceva), de ex. sa faci teatru in apartamentul tau de bloc. imi dau seama ca nu ma mai intereseaza acest gen de arta, de fapt coolitatea pe care o implica. chiar nu vad ce e cool in asta. ma rog, eu cred ca am cam pierdut notiunea de cool in general.

e foarte cald si azi nu am avut nimic anume de facut, asa ca ma moleseam in pat si citeam revista sus-amintita, mai raspundeam la sms-uri, mai fumam. am si mancat multe cirese, ceea ce, recunosc, prefer sa o fac in deplina intimitate, pentru ca stiu ca imi luceste inestetic pofta in priviri. cred ca am slabit, desi pe cantar nu reiese nimic. oricum, asta nu e un subiect pe care sa insist, mai nou ma plictisesc teribil toate sfaturile despre cum sa slabim. eu stiu la amanunt cum sa slabesc, nu asta e problema.

Unghia si-a revenit si ne indreptam vertiginos spre celebrarea a 2 ani de cand mi-am inceput viata independenta, care, dupa unii, pare ca s-a sfarsit, desi eu stiu ca nimeni nu stie daca s-a sfarsit sau nu, eu inclusiv. eu sunt mai degraba tentata sa cred ca abia a inceput :)

deci si-a revenit Unghia, si eu am trait azi angoasele crescande cu fiecare ora, la final cu fiecare minut, ale deciziei de a pleca ptr. cateva saptamani inapoi la amsterdam, printre altele ca sa imi recuperez lucrurile. de lipsit nu-mi lipsesc cu adevarat decat epilatorul si jeni acterian. intr-un tarziu, cand mai erau 20 de minute si se inchidea agentia de asigurari medicale, dupa discutii rodnice cu ionuka si punctuala interventie a sotului maikel, am decis sa nu ma duc. motivele sunt multe si marunte, la fel de multe si marunte fiind si motivele sa ma duc, cam 56-44. oricum darius m-a tentat cu un megaspectacol la tm in weekendul asta, urmat de o iesire la un bar de specialitate. maine cred vine cristi si imi povesteste de la TIFF si intre timp iesim cu eli si facem ce facem dar ne amuzam constant.

faza cu Unghia, ca sa nu mai fac mistere pe aici, este ca: in timp ce mergeam la analizele medicale pentru plecarea in canada am remarcat ca unghia mare de la piciorul drept arata dubios. a continuat sa arate dubios, chiar si mai dubios, si in canada am si fost la un medic, singurul la care am fost, care mi-a dezvaluit ca aveam patru straturi de unghii. aparent le-a smuls pe toate, dar mai ramasese unul in plus, peste unghia nou-nouta, sanatoasa si proaspata, care se ivea timid. am mai intrebat in stanga si in dreapta si am fost sfatuita sa o las pe cea noua sa creasca si sa o ignor pe cea veche ramasa, ca va cadea la un moment dat. ei bine, momentul a venit. cum creierul meu face asocieri spontane de imagini si idei, care rezulta in metafore, Unghia a devenit lejer o metafora pentru starea de unease pe care am simtit-o in tot timpul cat am fost plecata si, in consecinta, insanatosirea ei egal insanatosirea sufletului meu bolnav de exil si tot ce a decurs din el. nu mai spun visele pe care le-am avut, mai ales la amsterdam; inotam pe sub unghie, din ea au tasnit doi pestisori, tot felul.

e momentul sa ma spal pe cap si sa ma indrept spre pontoane, pe jos, desigur, cu muzica pe care nu mai stiu sa o schimb, deci cred ca va fi pe azi pj harvey.

metaparatext

2009-06-03T05:05:00.000-07:00

Nu prea mai vad rostul sa scriu aici. Daca nu am o viata interesanta, despre ce sa scriu, daca am o viata interesanta si-asa nu pot sa scriu ca-s o discreta. Daca sunt trista ma tot repet, daca sunt fericita oricum nu stiu sa scriu despre fericire. Daca citesc un blog misto, cum mi s-a intamplat ieri, ma inciudez ca eu de ce nu am asa o viata misto si de ce nu scriu asa misto despre ea. Daca citesc un blog penal, mi se pare inutil sa scrii ca pare ca tot penal iese. Nu mai am chef nici sa ma laud, nici sa ma plang. (How kierkegaardian, no escape whatsoever). Cautarile mele de sine oricum intereseaza pe putini oameni cu care vorbesc in real sau la telefon sau pe messi. Constatari obiective despre lumea obiectiva nu am, si daca eventual am nu vad de ce m-as obosi sa le astern pe yet another blog. Deci nu am niciun motiv sa mai scriu, si totusi nu ma lasa inima sa ma desprind. Asa am fost dintotdeauna, ma despart greu de orice.

As scrie pentru mine, ca un catastif in care prezint procesul maturizarii mele tarzii, if ever :)

In concreto, am fost la tm la Piata Roosevelt si pentru prima data dupa multa timp am vibrat la un spectacol de teatru. Iar in teatru de aici pornim, daca nu vibram e degeaba. Nu stiu ce link sa pun, pun ceva de la tvr, in rest aflu acum ca exista raduafrim.ro, just check.

o oarecare obsesie

2009-05-29T00:31:00.000-07:00

situatia sta in felul urmator. dupa doua saptamani de liniste, o liniste cu toate aparentele de liniste adanca, au inceput in fiecare zi, de duminica incoace, sa mi se intample tot felul de lucruri din registrul important-grav (totusi nu foarte grav, slava cerului). mi-am dat seama asadar, pentru a cata oara, ca mie nu imi place sa mi se intample lucruri important-grave, cumva mi se pare vulgar, estetic vorbind, si greu gestionabil pragmatic vorbind. mie nu trebuie sa mi se intample mai nimic, decat sa ma zbat sa ajung la tiff sau sa tanjesc luni de zile sa ma duc la un concert sau sa astept sa vad un afrim.

...de cum a plecat ionuka s-a facut frig aici si a inceput sa ploua. mai nou imi plac frigul, ploaia. nu ma forteaza la o stare de fericire solara pe care cu greu pot sa o ating, si atunci numai dintr-o gratie cereasca, fara ca eu sa am vreo posibilitate de a o crea.

la un party cu multi prieteni la care m-am simtit extraordinar de bine mi-a revenit la un moment dat o oarecare obsesie, si anume ca am uneori convingerea ca actionez, simt si gandesc pornind de la ceva fundamental gresit, insa e atat de fundamental incat oricat incerc nu reusesc sa imi dau seama ce e. o astfel de convingere e cat se poate de pernicioasa pentru ca 1.nu ajuta la nimic din moment ce la acel 'ceva fundamental gresit' nu se poate ajunge; si, mai mult, 2.imbiba in indoiala orice ce decizi sa se intample mai departe, din moment ce ai convingerea ca e posibil sa porneasca din ceva fundamental gresit. nu stiu cum fac unii oameni sa se protejeze impotriva 'examenelor de constiinta', in urma carora, cu siguranta, nu iese nimeni cu fata curata. in fine, mai bine ma apuc de o dieta, o sa slabesc si o sa imi mai creasca moralul.

pana atunci ma duc sa alerg pe mal, desi nu e chiar visul meu sa alerg pe ploaie. am trecut totusi peste atatea blocaje (sociale), de ex. nu ma mai jenez sa alerg prin oras, printre posibil cunoscuti care ma pot vedea cum gafai si ma inrosesc la fata intr-un trening verde cu gluga pe cap.

situatia

2009-05-21T07:57:00.000-07:00

as vrea sa scriu care e situatia, insa realmente nu imi dau seama. vad ca trebuie sa treaca doza necesara de timp ca eu sa imi dau seama de ceva. mai vad si ca unele bloguri ma inspira sa scriu. mai e si ca intr-un fel scriu la arad, in alt fel la vancouver, pentru ca la amsterdam nu imi prea ardea de scris.

in ultimele zile m-am gandit mai mult ca de obicei la vancouver, si pentru prima data nu cu oroare. chiar imi aminteam o anumita lumina (iar lumina!) de la o anume intersectie din downtown. nu ca m-as intoarce acolo, doamne fereste.

am visat, ce chestie, ca cineva mi-a spus ca blogul meu nu mai e asa 'siropos' si eu am fost stupefiata, cum deci era siropos?!?

posibil sa nici nu mai fie la moda sa scrii la blog, chestii personale asa, insa asta chiar imi convine, nu ca tin cu orice pret sa nu fiu la moda, insa imi convine ca parca nu mai e asa presiune, cumva. scrii asa ca bou si gata.

asta e un post de revenire, sper, ca m-am gandit sa reiau blogul, nu stiu daca ma tin sau nu.

Banshee Beat *

2009-04-27T13:03:00.000-07:00

Maine vine nutka, si ma bucur. Apoi vine Ionuka si iar ma bucur. Apoi vom pleca impreuna in romania.

Acum sunt singura acasa, pentru prima data de cand am plecat din canada. E ok. Rememorez. Am intrat azi intr-un supermarket in care nu am mai fost pana acum, care era mai american decat celelalte (mai mare, mai inalt, mai putin cute), si mi-am dat seama ca nu numai ca nu imi starneste emotii negative, ci dimpotriva, imi e intr-un fel dor de america; de america, nu de canada. Pe drum am rememorat, acasa la fel. Am deja o nostalgie cu Amsterdam, cele patru luni ale mele in Amsterdam:

- cand am alergat, si F. si Bogdan erau cu bicicleta langa mine, si ne-am oprit la terasa muzeului filmului din Vondelpark.

- in general cand alergam (mult) si F. era cu bicicleta, si ne mai opream sa stabilim directia, iar cand eu eram prea obosita ma ducea cu bicicleta pana acasa.

- cand tot asa intr-un traseu din asta ne-am oprit sa ne luam inghetata de la australian, pe care am mancat-o pe bordura magazinului, in timp ce se intuneca.

- cand mancam peste in Albert Cuyp sau in Nieuwmarkt, tot asa, pe unde apucam.

- cand ma intalneam cu Bogdan sa cumparam cine stie ce nimicuri, gen ciorapi sau cutie pentru amintiri, si zaboveam indelung.

- cand ne baricadam cu F. in camera david lynch si ne uitam la filme, filmele lui sau filmele mele.

- cand ieseam cu F. in weekenduri din bar in bar (Montmartre, Rouge, Angels, Hot Spot, International) si dansam nestavilit.

- cand eu ma imbracam febril ca sa iesim in barurile sus-amintite.

- cand aveam elanuri si puneam la spalat si apoi intindeam hainele la orice ora din noapte.

- cand eu aveam cate o pornire sa mancam sanatos si gateam ingrozitor de stresata.

- cand mancam cu F. de pe strada, cartofi prajiti, chinezeasca, pizza si nici in cot nu ne durea ca ne ingrasam.

- cand ne venea ideea tarziu in noapte sa mergem la Mike (un bar) unde se 'protesteaza' (se fumeaza).

- cand serveam duminica dimineata in general cocteilul special preparat de F. si apoi somnolam in patul din bucatarie.

- micul dejun minunat, in fiecare dimineata, cu rare exceptii.

- cand mergeam la neozeelandez, zis si neo, sa ne luam tigari, si el stia ce tigari fumeaza fiecare.

- cand aruncam gunoiul pe sest, ca scapasem ziua de gunoi.

- cand vorbeam mult cu Ionuka pe messi, si uneori intervenea si F.

- cand citeam noaptea in pat, pana tarziu.

- cand era Oli aici si am stat o zi intreaga in casa si ne-am uitat la filme, si in alta zi ne-am pornit in turneu cultural prin Amsterdam, si ne-am bagat picioarele in muzeu, ca era coada prea mare.

- cand mergeam la Mark la lectie si imi placea drumul, care avea trei parti distincte, si imi placea si la Mark.

- cand rememoram cu F. a doua zi tot ce s-a intamplat in noaptea precedenta in cursul iesirilor.

- cand mergeam pe Zeedijk, dupa-masa, sa fac cumparaturi in piata si stiam deja aproape fiecare magazin de pe traseu, majoritatea restaurante asiatice, de unde venea un miros specific.

- cand mergeam in Waterlooplein la cult video sa ne alegem filme.

*desi indeobste nu procedez asa, mi-as dori ca la citirea acestui post cititorul sa asculte melodia care da titlul postului, aici.

Which are your joys? Which aren't your joys anymore?

2009-04-16T11:47:00.000-07:00

Which are your joys?
sa ma duc la cinematograf, sa aud/spun expresii desuet amuzante (ex. te chinuie talentul), sa invat pe cineva ceva ce eu stiu bine, sa privesc din afara in casele oamenilor in amsterdam, sa alerg, sa cumpar produse de papetarie, sa ma uit pe globul pamantesc, sa mangai pisicile pe cap, sa ascult muzica buna si nu numai :), sa ma sparg de ras la scenetele umoristice ale prietenilor mei, sa cunosc oameni noi care ma atrag din prima, sa ma uit cu ionuka pe tot felul de poze si sa comentam, sa beau si sa dansez fara nicio inhibitie, sa discut cu prietenii mei despre relatii, sa inot mult, sa ascult conversatii de la mesele vecine cu mentiunea ca preferabil sa nu fie fete vorbind engleza americana, sa aleg haine pentru mine si pentru prieteni carora le cunosc precis masura, sa stau in sala de teatru daca e o reprezentatie dar uneori si daca nu e, sa citesc bloguri, sa fumez, sa calc rufe, sa mananc mancaruri deosebite, sa ascult opera din cand in cand, sa ma plimb prin cimitir, sa barfesc cu umor cu oameni de incredere, sa visez si sa ma gandesc cand ma trezesc la ce am visat eventual sa am si cui povesti, sa imi imaginez ca sunt sub apa sau sa ma uit la imagini cu oameni sub apa,

Which aren't your joys anymore?
sa port discutii interminabile, tragediile, sa ma intalnesc cu cunostinte vechi cu care simt ca nu mai am nimic in comun, sa ma indragostesc aiurea, sa ma intereseze situatia politica, sa rascolesc tot felul de chestii din trecut mai ales cel personal, sa beau cafele tari, sa merg mult cu masina, sa am polemici de idei, sa dau sfaturi, sa petrec prea mult timp la o terasa, sa abordez oameni din lista de mes numai pentru ca ma plictisesc, sa vorbesc la telefon indelung inafara de cu foarte putini oameni, sa calatoresc, sa incerc sa gasesc solutii generale de viata, sa fie cald afara,

Doamnelor si domnilor, supa (the soup).

2009-03-11T08:05:00.000-07:00

Ar trebui sa ma urnesc sa cumpar mazare, si apoi sa ma urnesc sa o si fac, nu de alta dar daca nu fac mazare o sa mananc iar paine cu DE TOATE, care cer si mai multa paine, si tot asa, pana o sa ma imbrac in depies de profesoara, ca in hainele de tineri o sa fiu o grasa, ergo ridicola.

Cat imi doream soarele si primavara, si acum iata ca au venit. Eu am un elan, si apoi cad brusc intr-o toropeala si as fi in stare sa adorm tastand.

Am vazut un film care m-a uns pe suflet (suflet is passe I know, still), "Phoebe in Wonderland". Ungerea s-a produs, la modul cel mai serios, ca au fost si alte moduri mai light si poate mai importante, dar mai indicibile, pentru ca aveam un dublu approach, care imi e caracteristic in ultima vreme, cel clinic si cel I believe in art.

Zilele trecute tocmai m-am decis, ca urmare a lecturii din Borges, pe care l-as cita extensiv, m-am decis asadar ca eu nu sunt decat un personaj a carui viata nu importa decat in masura in care poate fi povestita din alte vieti si din carti si din tot felul de constructe numite si artefacte. E mai bine asa.

Sunt realmente obosita din cauza la primavara *genitivul va fi istorie baby*, si trebuie totusi sa ma duc sa iau o mazare ca sa nu fiu un artefact gras.

About Me: 25. Exercitiu.

2009-02-14T10:12:00.000-08:00

1. In 1995 l-am vizitat pe Arsavir Acterian, in casa unde a locuit si Jeni Acterian.
2. Prima data cand am fost in strainatate aveam 14 ani si a fost in Germania. M-a dat pe spate magazinul de reviste din gara din Frankfurt.
3. La gradinita culorile mele preferate erau portocaliu, mov si roz; imi doream sa am o masina in culorile astea.
4. Intre 1996 si 2001 am detinut apartament proprietate personala in Bucuresti.
5. Nu pot sa vad nimic interesant in viata in afara relatiilor dintre oameni.
6. Am citit cele 4 romane de Michel Houellebecq vara trecuta, in doua luni.
7. In liceu eram membra PNTCD. Am si participat la o conferinta nationala a tinerilor taranisti.
8. Nu imi place sa ma spal pe cap.
9. Cand aveam 17 ani, am vazut "Lungul drum al zilei catre noapte" de la Teatrul din Arad de 8 sau 9 ori.
10. Nu imi aduc aminte cu neplacere de privatiunile materiale din perioada comunista.
11. Primul om mort pe care l-am vazut se numea Gratian si fusese coleg de scoala cu mama. Imi amintesc ca avea un trandafir pe piept.
12. Am fost fana Rod Stewart.
13. Intr-un an jumate am traversat Atlanticul de 6 ori.
14. Cand eram mica aveam parul verde; de la soare si clorul din bazin.
15. Am inceput sa invat germana de 3 ori si nu am reusit.
16. Daca se poate spune asa, imi place mai mult prietenia decat iubirea.
17. Nu pot sa vorbesc in public.
18. Din 2004 pana in iunie 2007 am fost aproape in fiecare seara in Joy's.
19. Pot sa plang la unele scrisori din Formula AS, mai ales cele de exilati.
20. Am picat in treapta intai, de la clasa de info la clasa de franceza, fapt care mi-a schimbat in mod esential viata.
21. In liceu am jucat teatru in limba franceza in AMIFRAN. Am avut urmatoarele roluri: Cupidon, Imparatul Rosu, un vecin, un pakistanez. Nu ma simteam bine pe scena.
22. Pana la 31 de ani nu am citit nimic de Dostoievski. Acum citesc "Idiotul" si trebuie sa ma opresc din cand in cand, atat e de minunata.
23. Nesupravegheata :) as putea deveni cu usurinta a party animal.
24. La testul GRE am avut un scor aproape maxim la matematica.
25. Visez foarte mult si aproape intotdeauna calumea. De ex. noaptea asta am visat cu: plaiul (adica loc din romania pe care nu il cunosc dar care imi e foarte familiar si care e incantator), Ada Milea, Hugh Grant.

ROSES

2009-02-09T06:20:00.000-08:00

azi dupa ce am visat imens si exclusiv frumos, inclusiv cu Unghia (cine stie stie), inclusiv ca am plecat cu F intr-o calatorie spontana in jurul lumii cu trenul, inclusiv ca radeam de toti oamenii penali, m-am trezit cu urmatoarele propozitii care stiam ca sunt corecte si pe care nu am mai avut nici un chef sa le ascund pentru ca nu imi mai era frica de ele, deci

IN CANADA A FOST ORIBIL, ASA DE ORIBIL CA NU O SA POT NICIODATA SA INTELEG DE CE A FOST ASA SI DE CE A DURAT ATATA SI NIMIC NU MAI POATE FI ASA DE ORIBIL.

asta poate mi se trage si de la un plans eliberator ieri seara in fata trandafirilor, 12.

Bucuria poate tine loc de orice.

2009-02-08T06:20:00.000-08:00

cum mi-a spus nigerianul sambata noaptea pe strada, life is not easy you have to be strong. uneori lucrurile absolut comune spuse la intamplare (the kindness of strangers) au tendinta de a insemna mai mult decat cele indelung gandite. puterea momentului si a semnificatiilor lui posibile.

pentru ca trebuie sa dam semnificatii la ce ni se intampla, sau la ce nu ni se intampla, si ele pot la fel de bine sa vina de pe strazi, de la oameni carora le-ai si uitat numele, asta daca l-ai stiut vreodata.

vineri noaptea a fost minunat, nu am alt cuvant mai bun, cred ca eventual plenitudine. iubire universala, dans, iubire mai putin universala :), un drum spre casa ca la 17 ani, un nume aproape imposibil, si posibilitatea ca toata viata sa fie un drum spre casa, nu exaltat, insa plin de bucurie.

restul nu conteaza (acum). ba da, mai e ceva care conteaza, si anume ca mi s-a facut foarte foarte dor de darius si in mod normal i-as fi trimis un sms cu pisi I miss you like crazy. am dat semnificatii si la asta, si am dezvoltat ideea adineaori intr-o conversatie despre echilibrul perfect seren al distantei dintre doi oameni si a consistentei impecabile a aerului dintre ei.

Lentoarea. 2 joburi, 2 iubiri, 3 apartamente.

2009-01-29T14:50:00.000-08:00

e un cliseu, dar in cazul meu nu e, si nu e nici metafora: chiar cred ca viata mea ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat. si nici nu e nimic trist in asta. pur si simplu nu sunt facuta pentru vieti ca un roman picaresc. mie trebuia sa mi se intample 4-5 lucruri in viata, la intervale largi, si la alea 4-5 sa ma tot gandesc, in cele mai mici detalii, si apoi gata. ei bine, alea 4-5 lucruri mi s-au intamplat deja, iar eu nu ma pot opri ca sa ma gandesc, trebuie sa continui si sa mai adaug si altele. abia pot sa continui, si odata cu continuatul vin si celalalte lucruri, nu am cum evita. mai mult, se intampla ceva cu aer de paradox, si anume: pentru ca nu pot sa ma opresc aici, la cele 4-5 lucruri, am o compulsie sa tot adaug, macar sa nu mai stiu de ele. daca spuneam, si am spus, ca as fi vrut sa traiesc in vremuri trecute, e pentru lentoarea acelor vremuri comparat cu ce e acum. acum lucrurile sunt scapate de sub control, schimbam zeci de joburi, zeci de apartamente, zeci de iubiri, nu inteleg. eu am avut pana acum 2 joburi si imi e greu si sa ma gandesc ca o sa il am si pe al treilea, 2 iubiri si a treia nici nu imi imaginez ca va mai veni, 3 apartamente si nu mai am niciun chef de al patrulea. as vrea sa pot sa iau o pauza lunga lunga sa ma pot gandi in liniste la toate astea, la toate iubirile, joburile, apartamentele. mor cand ma gandesc ca in vremuri trecute astea erau suficiente pentru o viata.

NY

2009-01-21T08:32:00.000-08:00

am mai fost la teatru, asta ca sa o iau de unde am ramas, la Hedda Gabler. nu comentez acuma, nu am chef de priviri critice, ce pot sa spun e ca eu trebuie in viata asta sa ma duc la teatru. mi-a si dat prin cap sa raman la new york si sa ma fac plasatoare.

am mai fost si la doua muzee, cu ileana, care imi mai explica, daca nu mi-ar fi explicat eu as fi ramas prostita la impresionisti si cadeam in reverii. am vazut si Revolutionary Road care mi-a placut, din nou nu intru in comentarii critice.

in orice caz new yorkul mi-a placut foarte mult, energia, vitalitatea. m-am si gandit ca ar fi un oras in care as putea sa stau, dar: m-am dus mai departe.

viata mea devine un roman picaresc :)

si am ajuns la amsterdam dis-de-dimineata.....

(end of part I)

Ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru

2009-01-14T16:12:00.000-08:00

blogul e ca o umbra care ma urmareste mereu. rareori cand nu scriu nu ma gandesc la ce as scrie. la un moment dat trebuie pur si simplu sa scriu, ca sa scap de gandul de a scrie.

am fost azi la o piesa de teatru, pe broadway, sa o spun si pe asta. Equus, de Peter Shaffer. o piesa tenebroasa, derulata intr-un spital de psihiatrie din anglia. cel mai nelinistitor, psihiatrul. bine, e un cliseu, insa cliseele au forta lor, si ce e un cliseu daca nu o conventie acceptata de o majoritate, si ce nu e conventie? in fine. psihiatrul se intreba cum se ajunge ca un om, din toate momentele pe care le are in fata si din toate legaturile posibile intre momente, sa le aleaga exact pe cele care sunt vatamatoare, inacceptabile, periculoase. si, din nou, cliseu, nebunia, explicabila si la o adica justificata ca pasiune dusa la extrem.

pe drum ma tot gandeam la astea, nu stiam ce raspuns le poate ingloba pe toate si daca exista un asemenea raspuns, si in functie de ce el se schimba, si - evident - ce e normal si ce nu, raportat la conventii, care si ele sunt diferite si schimbatoare, etc etc etc. cand sa intru in metrou, la una din statii se stinge lumina, total, si inaintam in intuneric in tunel, din cand in cand niste neoane lumineaza intermitent vagonul, apoi din nou intuneric total, oamenii stateau incremeniti, nimeni nu misca, si eu dupa ce am trecut de incremenirea initiala si de toata nelinistea (in metrou mereu se anunta 'nu ezitati sa raportati activitati suspecte'), am trait una din cele mai linistitoare stari, o bucurie pura, si sursa ei e foarte simpla, si metafora e foarte la indemana, cum trecem asa prin tunel si e intuneric, si ne e frica, orice se poate intampla, dar stim ca nu mai e mult, sau poate mai e mult, dar la un moment dat va veni si lumina, lumina banala din statie, care reda conturul cunoscut si linistitor al obiectelor si repune lucrurile la locul lor, everything in its right place. asa a si fost.

acum mai vreau la teatru, din nou mi-am dat seama ca, de fapt, oriunde as fi, realitatea, orice realitate, e mai bine sa fie sublimata prin - desigur - arta.

am revazut un film multiubit, Much Ado About Nothing, cu Kenneth Branagh si Emma Thompson, light light light, si 'sigh no more lady sigh no more'. cand eram mica citeam, si eu si ionuka, povestiri dupa piesele lui shakespeare, ce placere.

am dormit 12 ore si am avut, secvential, vreo 6 vise, ultimul fiind cu mine plimbandu-ma lejer pe str. eminescu din arad cand mi-a venit ideea 'ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru' si inima mi s-a umplut de: bucurie.

After New Orleans. Waiting for 2009.

2008-12-31T12:04:00.000-08:00

ca sa scriu la blog trebuie sa am momentul in care sa fiu singura, si nu il prea am, ceea ce cea mai buna chestie care nici nu speram sa mi se intample in anul asta, prapaditul 2008, cel mai penal. imi aduc aminte ca am intrebat-o o data pe o colega din liceu care scria cele mai frumoase poezii cum de (ce naiv) scrie asa frumos, ce se intampla in capul ei, si mi-a raspuns ca trebuie sa nu aiba treaba in casa.

anul 2008 a fost anul sobolanului, acuma am aflat, si m-am gandit ca poate de asta a fost asa cum a fost pentru ca eu am oroare de ei. anul viitor e anul bivolului, tot acuma am aflat, si bivolul e ok.

am fost la new orleans, o sa pun si niste poze, nici nu stiu care, ca toate sunt frumoase, am stat la terase, am fost la catedrala si eu mi-am amintit de cand eram mica, mi-am mai amintit si de cum eram inainte sa plec si as vrea sa fiu din nou asa, desi nu putem intoarce timpul inapoi.

asta e refrenul meu in ultima vreme, cu datul timpului inapoi, desi normal ca stiu ca asa ceva e imposibil si ar trebui sa ma orientez spre prezent si sa fiu mai pozitiva, dar numai gandul sa incep sa fiu pozitiva imi intoarce stomacul pe dos, poate e un setting, nu neg, insa asa totul e setting, deci iese din discutie. si nu zic, sunt pozitiva, dar cu pozitivul asta parca niciodata nu e de ajuns, si daca ptr. o secunda te-ai scapat si nu ai mai fost pozitiv, totul s-a dus si secunda aia ajunge sa defineasca toata ziua. inainte nu era asa, era mai bine, ca nu ma gandeam sa fiu pozitiva, era ok sa-i zic la mama "mama, vreau sa mor", si mama sa ma intrebe "ok, cand, inainte de avignon sau dupa?". asa treceau zilele si era cat de cat ok.

in new orleans parca timpul era dat inapoi, cu casele stradutele terasele, beignet, omleta cu ciuperci, fumat inauntru, senviciurile perfecte, cimitirul.

am avut vizitatori inainte sa plecam (fr. si gr.) si mi-a placut de ei.

bilant2008 facut in masina cand ne-am intors de la new orleans, si ce repede a trecut timpul prin alabama. alabama !

problema cu america (problema mea) e ca daca nu am viata personala f. intensa, ceea ce nu pare ca pot avea, ma cred intr-un perpetuu film, si asta e cel putin confuzant. lucrurile nu au carne (grad de realitate).

ptr. 2009 as vrea sa nu ma mai gandesc la aici si acolo, UNDE e mai bine, la Orase si Tari si Continente. sa fie ok oriunde, dar asta inseamna sa trec de un prag, care e cel mai greu prag, zic eu. tot ptr. 2009 imi mai doresc sa ma gandesc la oameni cum ma gandeam inainte (iar incep) adica cu bucurie compasiune dedicatie, deci lor sa li se intample lucrurile cele mai minunate, de care eu, prin intermediul compasiunii, sa ma bucur.

azi o sa ma imbrac frumos si o sa mergem la revelion.

Ajun

2008-12-24T18:31:00.000-08:00

Ecranul

2008-12-15T10:38:00.000-08:00

cand nu scriu inseamna ca totul e ok sau chiar superok.

uneori ma gandesc ca se intampla ca in filme cand eroul nostru trece prin experiente intense nefamiliare care pana la urma se dovedesc a fi purificatoare si care il fac sa isi descopere un eu nou, mai bogat. sau mai e si varianta in care eroul descopera eul mai bogat si, mai mult, transforma experienta intensa si nefamiliara in ceva inaltator precum o carte sau un film.

insa asemenea lucruri se intampla in filme si de aceea le iubim :)

in viata nu stiu inca cum se intampla, o sa spun de indata ce aflu. oricum dat fiind ca lucrurile se intampla ORICUM mai lent, e posibil sa nici nu ne dam seama ce s-a intamplat de fapt. e greu sa elimini timpii morti.

cred ca multi isi imagineaza momentul final in varianta de film, momentul pe care daca bine tin minte chiar l-am intitulat cu prietenii (oli?) 'ecranul'. cand iti vezi derulate pe ecran imaginile importante din viata ta, si abia atunci afli ce a fost important si in ce ordine. desigur conceptul e larg raspandit in fictiunea de toate genurile, acum mi-am adus aminte doar de 'romanul adolescentului miop' in care aparea ('caci aici pe pamant traim intr-un cumplit relativism', parca).

**
am visat cu prieteni, visele se petreceau in ro., am visat si cu did, se facea ca statea in fata casei, pe iarba, intr-o rochie mai vintage, langa un stalp daramat, si citea si din timp in timp radea de trecatori. in viata reala, cineva (F.) va face un gest neasteptat si deci nesperat, care mi-a umplut inima. in acest timp altcineva (I.) face mereu gesturi care imi umplu inima, inima este importanta, e cea mai importanta. apropo, m-am gandit o zi intreaga, ziua in care am mancat gyros la tejghea si am fost la magazine, cum imi umpleau inima faptele bune pe care le faceam spontan si instinctiv, si ca as vrea de acum inainte sa fac la fel, insa nu stiu daca se va mai putea spontan si instinctiv, probabil ca nu. oricum, a fost o zi in care mi s-a parut ca pot alege intre, ca sa simplific, alb si negru, si ca nu vad de ce as alege altceva decat alb. motivul ar fi unul singur, inca, si anume 'memoria unei tristeti', care, ca orice memorie, se sterge cu timpul si cu faptele bune si cu filmele si toate celelalte.

Legaturi

2008-12-04T15:27:00.000-08:00

As vrea sa inteleg complet si definitiv ce se petrece in creierul exilatului. Sa mi se prezinte un grafic care sa nu lase nimic neexplicat. Deocamdata nu imi place deloc ce se intampla in creierul exilatului, si asta probabil si pentru ca nu inteleg. Isabel Allende vorbea de pierderea unui firesc al tau cu ce e in jurul tau. Nu mai iei lucrurile asa cum sunt, cu sentimentul ca asa trebuie sa fie, ca asa au fost date. Exilatului nu-i mai e dat sa simta asta. Nimic din ce e in jurul lui nu mai e dat, pentru ca nu pot fi mai multe daturi. Datul e unul singur. Pentru exilat, care stie deja ca nu mai e unul singur, ca aici e un dat, altundeva altul, a disparut deci insasi notiunea. Ceea ce e in jurul lui nu il mai fixeaza. Exact cuvantul ala: dezradacinat. Senzatia e foarte nelinistitoare. Daca nu mai exista legatura data intre tine si ce e in jurul tau, trebuie cautate alte legaturi, pentru ca nu se poate trai fara legaturi. Ma gandesc ca acele alte legaturi trebuie sa fie mai trainice, nu?, pentru ca nu mai sunt un rezultat al purei intamplari de a fi intr-un anume mediu inconjurator si nu in altul. Ele trebuie sa functioneze oricand. Ma gandesc la principiul (care poate fi lipsit de orice temei de fapt), pierzi ceva castigi ceva. Insa pierdutul si castigatul nu neaparat se inlantuie. Exista un timp suspendat in care ai pierdut ceva si inca nu ai castigat nimic. Durata, ca orice durata sufleteasca, e necunoscuta. Timpul suspendat intre ce ai pierdut si ce e posibil sa castigi e cel mai nelinistitor.

Jurnal
Acum sunt la ionuka si la maikel. Ei sunt la scoala. Aud ceasul, ceea ce imi aminteste de romania, nu stiu de ce, si mai aud si cainii latrand, ceea ce iar imi aminteste de casa si mai precis de bunici. Aici natura, din cate am vazut, nu e ca la V. E mai salbatica, mai putin constransa. Asta imi place. Imi mai place si casa, e mare si are multe locuri anume. Am vorbit cu prieteni pe net. Am intermediat o barfa, cu reala placere. As putea sta mult timp pe veranda in fata casei, sa ma uit la oameni, la copaci, la veveritele care merg pe sarma, si sa incerc sa uit.

de maine

2008-12-02T22:50:00.001-08:00

inotam azi, una din chestiile care m-a relaxat, cum imi propuneam, si imi dadeam seama ca eu nu simt nimic ca e ultima zi aici, poate ultima data cand vad orasul asta sau tara asta. obiectiv vorbind stiam ca ma bucur, dar nu simteam bucurie. apoi m-am gandit ca poate asa e normal cum inaintezi in varsta sa ti se toceasca emotiile si apoi m-am mai gandit ca e chiar mai bine. dupa excesul din ultima luna jumate nu mai vreau emotii, eu ziceam ca de niciun fel, dar de fapt nu le mai voiam pe alea oribile. dar daca e sa le dau pe toate sau sa le iau pe toate mai bine le dau si gata, vad ca merge si asa. faci un lucru, apoi faci altul, apoi altul, apoi te culci, dupa care te trezesti si incepi iar si faci un lucru si apoi altul si tot asa.

am vazut doua filme calumea, "Il y a long temps que je t'aime", grav si emotionant, cu multe straturi, toate serioase, si in fine inteleg adoratia kristin scott thomas. si "Estrellita", un film sloven, minunat, cu iz rusesc, nevasta si amanta care pana la urma merg la un pahar, si un anume fel de lightness cu lucruri care se rezolva gratios pana la urma pentru ca au intervenit, uneori comic, ingerii, frumos film.

am mai fost si la un spectacol de dans, prost, si cu niste costume sinistre. am vibrat numai la un fragment, despre o emigranta chineza, care imi dadea intr-adevar senzatia aia nelinistitoare ca iti schimbi pielea emigrand.

am terminat isabel allende, "Tara mea inventata", niste lucruri foarte adevarate despre exil. m-a facut curioasa sa citesc romanele ei, chiar voiam f. mult, numai ca nu in engleza. in loc de asta am inceput un orhan pamuk, care nu stiu inca daca imi place sau nu, "La vie nouvelle" se cheama, am zis ca se potriveste momentului, sau daca nu sa fortam putin.

aaa, si iar m-am intalnit cu oameni, acuma am fost vecina cu ei, am vorbit am ras am baut bere, ma rog ce fac oamenii cand se vad si se simt bine. da si am mai fost si la o alta socializare care a fost oribila, nu ar fi trebuit sa ma duc dar nu am putut sa spun nu, in fine, vesnicele chestii care tot sper sa se termine, si care se vor termina de maine.

maine o sa fiu la ionuka, totul se va schimba si va fi bine, continuu.

...yes, please hurt me for a change, hurt me, kiss me, serre moi dans tes bras.

2008-11-28T16:46:00.000-08:00

cred ca abia acum imi dau seama de ce am plecat din romania. ma simteam prinsa in capcana. stiu ca ma tot lamentam la mama ca uite, ce previzibila e viata mea de acum inainte, nimic nu o sa mi se mai intample, ce mi se poate si intampla in orasul asta mic in care stiu pe toata lumea. da, ma simteam prinsa in capcana, si eram convinsa ca daca plec pe un continent mare, intr-un oras mare, o sa se rezolve totul. insa nu se rezolva. si nu exista capcana.

nu exista pentru ca acum nu mai cred in capcana. sau, invers, cred ca orice poate fi o capcana. sa vedem, daca alegi sa te mariti, esti prinsa in capcana vietii in doi, daca alegi sa fii singura, esti prins in capcana singuratatii. daca alegi sa ai copii esti prins in capcana ingrijirii copiilor, daca alegi sa nu ai copii esti prins in capcana singuratatii plictisite. daca alegi sa ai bani, esti prins in capcana facutului de bani, daca alegi sa nu ai, esti prins in capcana saraciei. daca alegi sa ai o cariera calumea, esti prin in capcana luptelor pentru avansare si mentinerea pozitiei, daca alegi sa fii un pierde-vara, esti prin in capcana complexelor profesionale. adica orice alegi e o capcana. cred ca am mai auzit asta si in Noi Albinoi, un batran ii citea din kierkegaard parca.

atunci la ce bun sa te mai si gandesti in termeni de prins in capcana, daca tot nu poti sa-i scapi oricum, oriunde ai fi, orice ai face? asa incat tot ce iti ramane de facut e sa nu te gandesti asa la lucruri, punct. ci ca la ceva care curge. Sa lasam lucrurile sa curga.

oricum eu stiu ca eu o sa am mereu un sentiment de stagnare perplexa in fata vietii, ca orice as face voi ramane, pana la final, cu impresia ca viata nu a inceput, ca trebuia sa fie altceva, ceva mai puternic si mai luminos si mai permanent. nu stiu ce ar putea schimba impresia asta, pentru ca deja f. putine lucruri ma mai impresioneaza, din jurul meu sau la mine, nici daca as urca pe kilimandjaro nu cred ca ar schimba situatia cu mult.

asta e din cauza ca am plecat si am vazut lumea, nu toata, insa indeajuns cat sa imi dau seama ca mai sunt f. putine lucruri de experimentat si ca si mai putine merita vreo atentie.

tot ce poti sa faci e sa lasi lucrurile sa curga si sa treaca o zi dupa alta fara vreo miza anume decat sa treaca placut si facand pe cat se poate bine in jurul tau. cam atat.

e un cantec, de fapt o strofa, care m-a cucerit din prima si nu incetez sa ma gandesc la ea, e pe melodia de la For he's a jolly good fellow, ca sa stiti: The bear went over the mountain/To see what he could see/ And all that he could see/Was the other side of the mountain/The other side of the mountain was all that he could see.

+++

am terminat aici la lucru si nu simt nimic, dar nimic, nici bucurie ca am scapat, nici panica ca nu mai am alt job la orizont. maine am mult de lucru acasa ca poimaine plec din locuinta aia. in urmatoarele trei zile incerc sa ma relaxez nu stiu cum va fi asta, si apoi plec la ionuka.

++++

ieri am vb. cu miki si ne-am amintit de craciunul 2006, cand a fost la arad marian si apoi a venit si philippe, si marian statea la miki si philippe la mine, si ne intalneam la miki in general, care era tare obosita dar si f. draguta. marian ne tot capacita cu myspace-ul lui si telemake, My Socks Are Fine, si cu philippe vorbeam enorm, enorm, si cred ca si beam nu tin minte ca enorm. am fost si la gabi la masa, si atunci a fost momentul Antony Crippple and the Starfish ocupand fiecare particula din casa. a fost un craciun foarte frumos, se apropia de ceea ce as vrea eu sa fie viata, neintrerupt, puternica luminoasa permanenta.

Jacob

2008-11-23T17:08:00.000-08:00

acum, ca am un elan si sa profit, imi sortez hartiile, ce arunc, ce iau cu mine, si, cum era si de asteptat, ma 'traverseaza' niste melancolii, mai ales cand am vazut ghidul Bienvenu au Canada, nu stiu de ce le citeam in franceza, some kind of denial haha, in fine, si ce ma trezesc eu sa subliniez din prima pagina a ghidului, asta atunci cand am ajuns aici: VOTRE PREMIERE ANNEE AU CANADA SERA REMPLIE D'EMOTIONS ET DE CHANGEMENTS, acuma ma si distreaza ce altceva.

in orice caz in ultimele zile am vazut oameni, vineri au fost la mine o fam. de 6 pers. si a fost foarte fain, am vorbit, am ras, ne uitam la micuta, si despartirea f.f. emotionanta de Dana in hol la bloc, stiam ca in secundele alea nu isi dorea altceva mai mult pe lume decat sa imi fie mie bine in viitor, si asta e minunat cand se intampla, fie si numai ptr. cateva secunde.

ieri, adica sambata, a venit la mine sa cumpere patul o doamna rusoaica tacuta si cu o oboseala infinita, cred ca a trecut prin multe si a trecut gratios, si fiul ei, Jacob, un baiat slab si lungan, stiti varsta, si putin timid, dar brav, un fiu brav.

dupamasa am fost la prietenii mei la chef si am vb. romaneste, erau multi romani, am aflat suprinzator si o barfa, eu nu mai stiam ce e aia, cred ca m-am si pilit la un moment dat, desi nu mi se parea, dar uitasem cum e asta, nu am mai baut de cam o luna. tin minte ca vorbeam cu cineva si-i tot ziceam Bai frate, si el zicea ceva cu Sa avem fun, dar nu ma deranja, pentru ca aici mi-au trecut sensibilitatile la limba romana, pot vorbi si eu lejereanu :)) cu Puii mei sau Pana mea, sa nu va mirati. deci eram ieri cu romanii si m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fi avut legaturi cu comunitatea, mai schimbam o vorba, mai mancam un mic, mai un otv, ma rog, din astea, dar acuma ce mai conteaza. in orice caz am fost placut surprinsa ca nu au sarit pe mine cu De ce pleci? Esti fraiera? Stai macar pana la cetatenie, asta e IMNUL romanilor in canada. mi-am auzit-o insa numai o data si am izbucnit intr-un Dar nu ma intereseaza, continuandu-mi euforia. s-au sters de praf personaje din arad, de ex. unul din oamenii de la chef a fost la mama la scoala si ii stia pe toti profii de acolo, normal, si profii de la mama de la scoala sunt niste Fapturi Mitice ale copilariei mele. ca sa revin la o tema (supratema) recurenta: s-au refacut conexiunile.

acum sortez hartii, cum am spus, o astept pe Natalie sa vad ce mobila cumpara, ma intreb pe ce o sa dorm cand o sa imi cumpere si salteaua, acum e asa studenteste aici, imi place, si intre timp ascult Beirut, iar eu cand ascult Beirut inseamna ca sunt ok.

realul imediat

2008-11-21T13:45:00.000-08:00

am recitit blogul meu din anul 2006, un an in care se pare am fost constant fericita. si amintirea imi spune acelasi lucru. a fost un an suspendat cumva in timp (asteptam sa plec in canada), asa incat toate lucrurile aveau o usuratate atat de placuta. in mare, faceam cam numai ce voiam, si ce voiam erau filme, carti, teatru, muzica, prieteni. se intampla mereu cate ceva, niciodata ceva grav, vitalitatea mea si a celorlalti era blanda, dar exista, cu certitudine. starea s-a prelungit pana in iunie 2007 cand am plecat efectiv.

din iunie 2007 totul s-a schimbat si eu nu imi amintesc sa fi fost de atunci vreodata vara, desi stiu ca au fost totusi doua veri.

la fel cum iarna nu imi pot imagina ca exista si vara cand murim de cald si umblam in tricou, si invers, la fel acum nu imi pot imagina ca vor mai veni acele vremuri de o liniste calma, fericiri marunte dar constante, prieteni, teatru, terase.

inca nu stiu daca era nevoie de confruntarea asta de un an jumate, inca nu stiu ce va ramane in urma ei. sunt unele lucruri cu care e mai bine sa nu te confrunti pentru ca lasa in urma rani. cu altele e bine sa te confrunti pentru ca iti dau certitudini care dureaza o viata.

ma consolez totusi cu gandul ca totul trece si ca realul imediat de acum se schimba, slava cerului, si ca va fi inlocuit de un alt real imediat, care cu siguranta va fi mai bun, pentru ca nu il mai las la voia intamplarii si a unor vise inspirate din vederi din copilarie cu orase cu zgarie-nori.

sa ma vad din nou cu 2 valize

2008-11-16T20:59:00.000-08:00

am fost ieri la spect. asta, de dans. m-am pus la margine si tot evaluam cati pasi mai sunt pana la iesire, am zis ca bine ca scrie EXIT ca vad clar unde e iesirea. deci aveam emotii ca nici nu o sa pot sa stau. dar mi-a placut *un fel de a spune*, mi-ar fi placut enorm cu cativa ani in urma, genul de spect. cu ambiguitate de gen si cu insinuari de relatii. nu foarte lucrat though. se putea si mai bine deci. faptul principal a fost ca am stat si nu numai ca am stat, nu m-am uitat la iesire nici macar o data, si mai mult am uitat de mine CA PE VREMURI si m-am emotionat de la arta, tot ca pe vremuri. am plecat de acolo mai usoara (light) si mi-am zis ca precis se poate reconstrui ceva. modul in care se reconstruieste e exact asta, sa ma duc la tot felul de spect. si evenimente culturale care sa ma duca undeva unde eu singura se pare ca nu pot sa ma duc. si normal sa fiu cu prieteni care si ei sa se duca acolo si acolo se ne intalnim. altfel nu pot si e ok totusi ca mi-am dat seama. credeam ca nici asa nu o sa mai pot, perioada lunga lunga in care nu intelegeam de ce ar mai deschide cineva o carte sau s-ar mai aseza intr-un fotoliu la teatru. e mai usor totusi cand admiti ca 'in interiorul tau' nu e nimic si ca trebuie deci constant sa il umpli cu ceva. eu stiam cu ce sa il umplu (cu ce am zis) insa stiam din instinct daca se poate spune asa, si pe instinct nu te poti baza, ai tendinta sa il negi sau provoci. provocarea asta se poate termina rau, e o chestie periculoasa. ca sa revin acum stiu acelasi lucru insa il stiu nu din instinct acum stiu pe ce ma bazez. 'confruntarea pana la radacini cu tine insati' philippe.

ptr. ca tot fac countdown, mai sunt acum 2 sapt. in care chiar va trebui sa ma stradui sa fac ce trebuie sa fac. nootka e la amsterdam si maine merge la sigur ros. am zis numai asa :) deci tineti-mi pumnii sa ma pot concentra pas cu pas si sa am si noroc. cand nu mai pot si ma dezintegrez brusc ajunge sa ma vad din nou cu 2 valize SI ATAT.

chinese checkers and the right hemisphere

2008-11-10T12:37:00.000-08:00

mai sunt 3 saptamani. ar putea fi 3 saptamani fericite, daca nu ar fi brazdate de bucati de intuneric cu care nu stiu ce sa fac (cred ca o sa le las in pace).

stiu ce am invatat, stiu ce trebuie sa reinvat.

daca vorbeam de spatamani fericite trebuie sa nuantez, fericirea are chipul melancoliei, iar melancolia e buna, pentru ca vine din inima.

(eu uitasem si de melancolie).

melancolia a venit in momentul cand am deschis debaraua pe hol si am vazut ciocanul. m-am oprit si mi-a venit in minte momentul si toata atmosfera cand l-am cumparat. nu au importanta acum detaliile. ceea ce are importanta este ca momentul m-a trimis la alte momente, ale mele, aici, singura, momentele mele de mici triumfuri.

as vrea sa ma vedeti intr-unul din ele. sunt singura, am o sacosa ikea albastra pe umar, cu mici obiecte dragute, stau intr-o statie de metrou din suburbie, astept si ma mai uit multumita in sacosa. sunt pe punctul de a-mi incropi o casa draguta.

la un moment dat s-au terminat toate obiectele si atunci nu am mai stiut cum sa continui.

cum vorbeam cu ionuka, parca am jucat chinese checkers (bilele colorate). incep entuziast, inteligent si apoi nu stiu cum sa mai continui. ma poticnesc la intrarea in casa si dupa asa un inceput glorios sunt invinsa la cateva mutari.

asta daca e sa privim lucrurile ca avand inceput si sfarsit, si nu in fluiditatea lor. eu una prefer fluiditatea. vine din emisfera dreapta si e mai light.

Ai grija ce iti doresti (f.adevarat)

2008-11-04T06:20:00.000-08:00

Sunt exact asa cum am visat: libera. Daca mi-am dorit ceva constant de cand ma stiu a fost libertatea. De asta nu am putut nici sa imi fac abonament la telefon pe 2 ani. Daca cumva ma indragostesc si vreau sa imi urmez inima in Venezuela?

E bizar, stiti, arhicunoscuta zicala Ai grija ce iti doresti ca e posibil sa se si intample. S-a intamplat. Sunt totalmente libera. Nu ma leaga nimic de nimic, pot sa ma duc unde vreau sa plec de unde vreau sa stau cat vreau unde vreau.

Mai stau in acest oras, Vancouver, si in aceasta tara, Canada, o luna. Plec la Amsterdam. Intre timp voi sta cu Ionuka si cu Maikel de sarbatori, apoi voi petrece un timp cu Oli la New York. Apoi ajung la Amsterdam.

Nu pot scrie acum de ce plec de aici. Motivele sunt impartite egal in doua: pe de o parte nu m-am putut obisnui cu Lumea Noua, pe de alta parte situatia mea personala aici, afectiv vorbind, nu a fost dintre cele mai bune. Am fost foarte singura, m-a obosit singuratatea in ultimul hal.

Ceea ce vreau sa spun este ca libertatea nu are nici pe departe gustul pe care credeam ca il are. Dimpotriva. Faptul de a nu fi legata de nimic, nicaieri, imi da niste incertitudini care ma arunca in cele mai negre ganduri si anticipari. Desi sunt ferma in decizia de a pleca, insusi faptul de a ma muta ma anxieteaza cumplit. Si sa fac toate astea singura. Nu imi e frica, nu mi-a fost niciodata, nici macar cand am venit singura in Canada, de ceea ce numim viata concreta. Nici acum nu imi e frica de cum o sa procedez tehnic vorbind cu 'lichidarea bunurilor', ci de toate gandurile care acompaniaza faptul.

Uneori imi mai aduc aminte ca de fapt imi traiesc visul. Ma mut, libera, de ici colo. Aici trebuie sa il citez pe calin, un prieten care a plecat in spania, pentru a se intoarce in romania. 'Uneori visam gresit sau incomplet'.

Va fi o luna foarte grea.

A doua saptamana

2008-11-01T04:11:00.000-07:00

azi m-am trezit si imediat am stiut ca maine plec.

aici nu a fost asa cum ma asteptam, ceea ce ar trebui sa imi intareasca o convingere despre care voi scrie mai incolo, anume aceea ca nu are rost sa iti faci planuri.

la ce ma asteptam am si scris: voi fi euforica, sau moderat euforica. cat departe am fost... aici la inceput, aproape o saptamana, nu mi-am gasit locul, un loc dupa care am tanjit 10 luni, nu mi-am regasit firescul comunicarii cu oamenii. am avut si niste stari care mi-au dat de inteles ca nu e cazul sa ma lansez in niciun fel de euforie, mai mult, ca nu pot sa ma lansez in euforii cat stau aici. e bine cand intelegi in fine ca lucrurile nu merg conform planului. nu am fost la dans (club de noapte hihi), nu am fost la teatru, lucruri pe care bagam mana in foc ca le voi face. in fine. s-a inteles ideea.

au fost cateva momente, in a doua saptamana, in care in mod neasteptat s-au refacut conexiunile pierdute (radacinile cum se spune), de ex. cand am stat cu tata pe terasa de la astoria, cand am fost cu ioana la zerind sa ia ceva de la farmacie, cand m-am plimbat prin piata si am vazut lazile de mere si lazile de varza si crizantemele bordo, cand am venit de la arad la timisoara cu marius cu masina, cand am intrat intr-un magazin cu cd-uri in piata si era 'suparat suparat sunt doamne iara suparat' (pe bune), cand m-am plimbat pe mal si m-am uitat sa vad daca mai e deschisa terasa de la ratio, cand am stat cu miki la ea in bucatarie si am facut planuri despre cand facem copii ca sa nu plictisim pe altii cu povestile noastre de mame obsedate, si au mai fost, probabil.

conexiunile se refac greu, dar ele se refac.

si acum cred ca pot vorbi despre planuri, care e o discutie mai larga, nici nu stiu daca o pot formula asa cum trebuie. eu am trait 1 an jumate din plan in plan, planul imi oferea certitudine, plus ca e modelul nordamerican, deci m-am molipsit. de la planul pe ziua de azi, pe saptamana in curs, pe luna in curs, pana la Cand Vin In Romania. planurile, normal, trebuiau sa iasa, si cum le intocmeam realist si inteligent si apoi le urmam cu strictete, eventual le mai adaptam in detalii, ele ieseau. mi-au iesit toate planurile. de aceea am inceput sa prind gust, sa ma cred chiar un mic dumnezeu care tot ce vrea se si intampla. numai ca, numai ca, la un moment dat, lucrurile au scapat de sub control, fara ca eu sa inteleg de ce si cum si ce se intampla cu mine. prin iulie. am ignorat si am continuat cu planurile maniacale aproape, desi simteam in fiecare secunda (deja stiam ca ceva nu e in regula) ca nu ma bucur, ma bucurau de alfel din ce in ce mai putine lucruri (cu ionuka si maikel la montreal a fost poate singurul dupa luna iulie, ah, si concertul radiohead, si philippe desigur). planul era sa ma bucur nelimitat si euforic in romania in octombrie. cum am spus deja nu a fost asa. tot esafodajul a colapsat. una din explicatii e ca aici in romania nu se traieste dupa plan, de la ce discutam la bere pana la votul uninominal. mi-am dat seama in fine ca nu tine, nu tine sa iti duci viata ca un excel sheet, scuze din inima ptr. comparatia f. ieftina.

faptul ca mi-am dat seama deocamdata nu e suficient. inca nu pot sa ma las, sa las bara. inca planul e in sangele meu, inca vreau sa stiu cu maxima exactitate ce fac in decembrie, 16, la ora 4.30 dupamasa. asa am trait 1 an jumate... normal, trebuie sa stii ce faci maine, in linii mari, sau cand pleci dintr-un oras cu avionul, nu de alta dar trebuie sa iti iei bilet, samd intelegeti. insa nu poti sti tot, nu poti controla tot, e nebunie curata, e un pacat.

ACUM: in urmatoarea luna va trebui sa ma tin de niste mici planuri, ca acum chiar trebuie sa iasa lucrurile asa cum trebuie, si apoi pot sa ma las, sa las bara, nu ca pot, dar trebuie, am inteles ca trebuie, si deci sa nu imi fie frica. cred ca daca reusesc asta dupa aceea nu imi va mai fi frica de nimic, de nimic ce tine de viata pamanteana se intelege.

Am inceput sa formulez un context (si inca ceva).

2008-10-27T06:08:00.000-07:00

Lola plange ca vrea afara din camera mea. Nu are voie afara, pentru ca a venit femeia care o ajuta pe mama si careia nu ii plac pisicile, cred ca in general nu ii plac animalele de casa. Daca ma gandesc bine, nici mie nu mi-ar placea neaparat animalele de casa ale altor oameni, decat ale prietenilor mei.

M-am spalat pe cap si cat ma spal pe cap ma gandesc, e o gandire pe care nu o conduc neaparat eu, superatent aproape obsesiv, ci mai degraba o las sa curga. Ceea ce am formulat totusi a fost inlantuirea de motive pentru care viata mea peste ocean :) a fost cum a fost. Nu faceam lucrul asta ca sa ma disculp (nici nu se pune problema asa), ci ca sa imi explic tot contextul care, suprapus pe structura mea, a dus lucrurile unde le-a dus, si sunt convinsa ca eu nu voi mai fi cum am fost de acum inainte. Dar oricum cu varsta ne schimbam, ne pierdem inocenta si spontaneitatea, capacitatea de a ne entuziasma, asa incat eu oricum m-as fi schimbat, poate nu in sensul asta, poate nu asa drastic. (Inca nu pot evalua cat de drastic, totusi).

Insa de la altceva am pornit. De la cum gandurile cand ma spal pe cap au tendinta sa curga. Punctul in care ele au curs astazi a fost acelasi in care au mai curs intr-o seara de marti, in august, la V. A fost, atunci si acum, un moment de revelatie, o pot numi asa, de data asta nici nu vad ce alt nume as putea sa ii pun. E o revelatie care, ca toate revelatiile, te copleseste, si e posibil sa te indoiesti de ea, cu o minte atat de exersata in rational si gandirea logica liniara argumentativa.

Atunci, ca si acum, revelatia a fost (si lucrul asta poate fi citit in cartile de spiritualitate, dar pe mine ma lasa rece), revelatia a fost deci ca vidul, despre care am mai vorbit aici, se poate umple total cu esente si aparente de natura divina. Stiu ca, in ziua de azi, e un subiect foarte foarte sensibil, ne rusinam sa si vorbim despre el, cum ma rusinez eu acum, de aceea ma opresc.

Un asemenea moment, daca poate fi pastrat, te elibereaza de toate spaimele. Te lasi. Intelegi definitiv ca nu poti controla totul. Ce incerci sa controlezi poate sa iasa sau poate sa nu iasa. Daca iese e bine, daca nu iar e bine. Genul asta de atitudine.

Vorbesc atata despre spaima, pentru ca am simtit-o. O simteam intr-un fel in V. (spaima vietii de zi cu zi, spaima de a fi neadecvata intr-un mediu nou), in alt fel aici in ro. de cand am venit (spaima de a nu corespunde unor asteptari, de a claca in fata oamenilor din orasul meu). La astea se adauga spaima de viitor, care la mine nu este pe atat de cert pe cat mi-as dori. Insa la cine e viitorul cert? Tin minte ca fumam pe balcon la V. si ma uitam la blocul de vizavi unde locuiau in majoritate oameni tineri cupluri. Ma gandeam cu o oarecare invidie la ei, ca mi se parea, aveam certitudinea, ca ei au un viitor bine trasat, ferm, clar si eu nu, numai eu nu. Pana cand, la un moment dat, am avut revelatia (si asta a fost neindoielnic o revelatie), ca nici ei nu au niciun viitor cert, ca de fapt nimeni nu il are. Poate pentru moment aveau o oarecare stabilitate, pe care eu nu o aveam, dar altii nu o aveau nici macar atat, insa lucrurile se pot schimba de la o clipa la alta. In secunda urmatoare poti primi un telefon care sa iti dea o veste oribila si sa iti pierzi mintile. In ziua urmatoare poti afla un diagnostic care sa iti schimbe total viata. O secunda de neatentie si poti iesi de pe sosea cu masina. Viata tuturor este foarte fragila, asta a fost revelatia. Viata este fragila, si tot ce putem face este sa nu ne gandim la asta.

Cand scriu totul se calmeaza.

Unde o sa ma duc as vrea sa scriu in fiecare dimineata sau dupamasa (nu noaptea) si si in felul asta sa ma vindec, sa las sa treaca lucrurile prin fata mea, sa le observ si sa fac de mancare pentru philippe. El ar vrea oricum foarte mult ca eu sa scriu insa nu pe blog, poate are dreptate.

Steaua

2008-10-23T23:25:00.000-07:00

tot ce se va depune de acum inainte va fi depus cu grija, cu grija de a fi frumos si bun,

nu mai cred ca am supraputeri si ca eu voi inalta mainile spre cer triumfator ca in shawshank redemption.

ce trebuie sa se intample nu are nimic deosebit.

taiasem toate conexiunile, daca va intereseaza va pot spune si cu ce si in ce ordine, pana nu a mai ramas nimic. orientalii spun ca acest nimic este bun dar eu nu sunt oriental si pentru mine nu a fost bun.

acum ma repar.

stiu ce e mai imporant pentru mine, iar lucrurile astea sunt batute in cuie pe viata, si nu ma intereseaza ce zice nimeni pe subiectul asta.

vreau sa nu imi mai fie frica de nimic, daca mie nu imi mai e frica de nimic eu pot sa salvez omenirea, exagerez desigur.

ieri a venit darius la noi si am stat cu el si cu mama si am vorbit si rana mea se inchidea imi si venea sa plang. acum ma duc cu ioana undeva dupa chisineu-cris la un medic ungur batran sa ia ceva pentru irina, fetita ei pe care inca nu o cunosc.