Ziarul

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.

1:100 Ulise

Ce zi. Ca Olivia Hutton (din exceptionalul roman 'Indignare' al redescoperitului Philip Roth) simt 1 miliard de lucruri pe minut si ma poate darama nu un cuvant, o silaba.

**
M-am trezit cu o durere de stomac, cel mai probabil de la semintele mancate in exces cu o seara inainte, cand ne-am adunat sa discutam situatia. Net tot nu aveam. Mi-a venit ideea sa mananc niste zacusca, proasta idee. Apoi am facut ceva ce nu-mi sta in fire la o asemenea ora: m-am apucat de citit cartea pe care nu o terminasem ieri noapte, 'Indignare' despre care scriam. Am terminat-o. Catarsis.

**
Fara sa fiu deprimata, totusi nu aveam nicicun chef sa intru in ziua de 3 noiembrie. Am ramas in pat si fara sa-mi dau seama am inceput sa fac un fel de meditatie, in sensul ca nu ma gandeam la nimic, doar respiram. Bine, ma mai gandeam eu, ca nu ma pot abtine, de ex. daca ceea ce fac eu acum se numeste meditatie transcendentala, si mi-am amintit de David Lynch. Dar, in mare, nu ma gandeam la nimic. Excelent. (Eu puteam sa fac asta in absolut orice moment, dar in canada mi-am pierdut abilitatea).

**
Nu ma mai durea nici stomacul si mi-am zis sa ies putin la aer, mai beau o cafea cu tata. Dar nu apuc sa ies ca, minune, dupa trei zile de asteptare, ma suna ca vin sa imi repare netul. Vin doi oameni si eu in situatii de genul asta nu stiu ce sa fac, imi vine greu sa fac dialog social, asa ca ma tot plimb dupa ei prin casa, cu aerul ca ma pricep la ce fac ei si mai pun cate o intrebare, fara sa ma fortez totusi. Pare ca nici lor nu le lipseste dialogul social, mai fac glumite intre ei (dupa cinci minute imi era clar care din ei e liderul). Intre timp, tot plimbandu-ma fara scop prin casa, ma uitam pe pereti si tavan si constatam starea de degradare in etape a acestei case. Asta m-a deprimat. Oricum, deocamdata problema nu are nicio solutie.

**
Iritata, ies din casa. Ma duce dl. Emil cu masina in oras, unde sa beau o cafea cu tata. Mergem intr-un bar care lui ii place, eu nu comentez. Imi era iar rau. Durere de stomac, accentuata de deprimarea de la casa. Iau trei pastile diferite. Tata vorbeste despre globalizare si mie imi e din ce in ce mai putin rau. Iese soarele si mie nu-mi mai e deloc rau. Fac planuri pentru ziua de maine.

**
Entuziasta ma duc la libraria din oras, sa vad de un cadou. Cum se intampla in micul oras, ma intalnesc cu cunoscuti, mai ales intr-o librarie. De data asta, fermecatoarea Laura P. Ne dam seama ca ni se intampla la amandoua sa nu ne gasim cuvintele, ceea ce nu e deloc placut, mai ales in context profesional. Ne mai dam seama si ca mamele noastre sunt exact invers, au discurs, au vehementa. Poate de asta... Radem.

**
Ma astepta iar bulevardul. In mers intins il fac in 20 minute. De data asta mi s-au parut eterne. Nu aveam la ce sa ma mai gandesc, voiam sa ajung acasa. Am intrat la fostul Fondul Plastic. Erau obiecte dragute si nici nu foarte scumpe. Magazinul gol. M-am intrebat de ce naiba nu cumpara lumea de acolo. Mi-am zis ca daca as fi o zana buna, as face ceva sa atrag atentia asupra acelui magazin, sa il resuscitez. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc si ce succes ar avea intr-un mare oras canadian. Apoi nu m-am mai gandit la nimic, pana cand am vazut un sediu de banca si mi-am zis ca mai bine as fi postas decat sa stau opt ore intr-o banca. Mi-am pus problema oare cum intra postasii in imobilele cu interfon: au cheie sau suna aiurea sa li se deschida. Apoi am decis sa lucrez la niste poze. Lucrez, vorba vine, ca nu le fac nimic. Le descarc, le selectez si le public. Ceea ce voi si face.

in tub

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.